luni, 16 mai 2011

Prin Postavaru (catarare si un frumos traseu de alergare)



Cum si weekendul 7-8 mai si 21-22 mai erau dedicate alergarii am zis sa intercalam intre ele si ceva cocot. Am ales pentru acest deziderat traseele din Peretele Animalelor (Cheile Rasnovului) si avand in vedere ca eu una nu am parcurs prea multe trasee pe acolo, aveam de unde alege.

Ajungem tarziu in Poiana Inului caci fiind numai noi doi, nemotivati de vreo ora de intalnire, nu am plecat prea devreme de acasa, am condus batraneste si am ajuns pe la miez de zi. Alegem sa intram in Cotofana (5A) in care Radu pleaca cap si desfasuram 60 m intinsi. Cand imi vine randul nu inteleg nimic din lungimea plina de iarba si noroi. Ma gandesc ca de vina e mediul asta plin de vegetatie, mult diferit de traseele mult mai compacte totusi pe care le-am catarat in Cheile Turzii. In plus stiu foarte bine ca ceea ce catar nu e cu nimic mai greu decat Turnul Ascutit sau Peretele Suspendat dar totusi mie imi vine greu.
In drum spre Peretele Animalelor.
Arcada din Cotofana, o lungime foarte frumoasa si expusa.
Deasupra arcadei.
In regruparea comoda, Radu ma consoleaza, si imi spune ca va urma o lungime frumoasa, cu stanca compacta etc. Lungimea e si scurta (25 m), si probabil ca ar fi si frumoasa daca nu ar fi in cea mai mare parte un traverseu. Am o fobie legat de traversee, si sincer cred ca mi-ar fi mai usor sa merg cap pe nebunii de genul asta decat secund. Secund fiind ma bazez pe siguranta corzii si pe faptul ca nu am cum sa cad prea mult. Insa traverseul e cam aceeasi dracie si pentru cap si pentru secund si aici ma simt atat de expusa secund fiind incat imi pierd repede tot elanul... Asa a fost si acum, caci cum au disparut pragurile de picioare si trebuia sa merg la aderenta, cu niste prize pentru maini chiar bune insa, lucurile s-au impotmolit, de fapt s-au blocat de tot si d-abia m-am tarat pe lungimea asta. Asa ca nu mai aveam de ce sa imi continui agonia si pe ultima lungime, cea mai grea, pe care nu prea speram sa gasesc ceva de catarat la liber si ii spun lui Radu ca mai bine ne retragem. Nu a fost deloc o zi buna de catarat, ba chiar a fost una la fel de proasta ca cea de pe Furci, cu astrele total nealiniate, si ar fi bine sa ma car mai repede de la baza peretilor si sa imi gasesc alta preocupare.

Cum pana seara nu mai sunt decat vreo 2 h, timp prea mult nu e pentru alte activitati, pe care le amanam integral pentru duminica.
Study time.
A doua zi in Chei incepe devreme, cand cu ochii impaienjeniti de somn deschidem supratenta cortului. Afara o vreme minunata, soare si roua sclipitoare pe firele de iarba verde. E 7.30 dimineata si e momentul sa ne dezmortim. Cea mai buna dezmortire ar fi sa dam o tura pana sus pe Postavaru. Prea ne imbie soarele si racoarea diminetii. Asa ca luam harta, borsetele si betele si plecam la deal. Alegem sa urcam pe BG(Spinarea Calului) si sa coboram pe PR, inapoi spre Cabana Cheia.
Dimineata pe racoare.
Sunt trasee noi pentru amandoi, in plus singura data cand am urcat in Postavaru la cabana, a fost la Postavaru Night, pe Drumul Rosu, in rest nu aveam habar ce ascundea acest munte. Teoretica BG incepe din Poiana Secuilor dar stiam din ture anterioare ca putem face jonctiunea cu acest traseu daca prindeam TR care trece prin Cheile Rasnovului, urca in Saua Spinarea Calului si coboara spre Timis. Tura de alergare, incepe cu cativa km de forestier si apoi continua cu o urcare sustinuta pe un valcel larg si nisipos pe care se scurge apa la ploi sau primavara cand se topeste zapada. Insa odata razbiti primii metri (ma rog cred ca sunt mai mult decat metrii, poate una, doua sute) avem o panorama superba spre Muntii Bucegi, inca inzapeziti pe versantul vestic. Apoi drumul urca continuu, mai mult sau mai putin abrupt, fara prea multe momente de respiro in saua Spinarea Calului. Bineinteles ca Radu ajunge primul si se si odihneste pana ajung eu. Bifurcatia e foarte clar semnalizata si marcajele BG vin frumos aliniate din vale si merg la deal. Le urmez si eu, si constat ca nu s-a mai mers de ceva timp pe aici, avand in vedere ca panzele de paianjen troneaza  in jurul, dar mai ales inaintea mea.
Bucegiul inca acoperit de zapada.
Panta ramane sustinuta si rar gasim ocazia sa alergam. Totusi atunci cand pare greu, ne intoarcem privirea spre Bucegi, din care pe masura ce urcam ni se dezvaluie mai multe cotloane, mai multa zapada etc.

Locurile par dosite, poteca este pavata cu un covor gros de frunze, nerascolit, semn ca nu a pra fost batuta. Si se tot urca, prin padure pe frunze, prin padure pe grohotis, prin padure pe pamant, serpentine scurte in care urci cu capul in pamant. Radu dispare repede din campul meu vizual si atunci raman singura cu ipodul, cu betele in care ma opresc sa ma rezem, cu muntii din spate. Ma intreb cand ajungem oare in Poiana 3 fetite ca tot urcam...nu am nevoie de altimetru ca sa imi dau seama ca nu mai avem multa diferenta de nivel de castigat pana la cabana. In plus incepe sa ma deranjeze usor genunchiul stang. Imi dau seama ca m-am grabit din nou si nu i-am dat timp sa se refaca. Chiar trebuia sa ii las 2 saptamani intre EcoMarathon si Hercules ca sa trag speranta de la el. Asa ca incerc sa merg cat mai calculat si sa il protejez.

Din Poiana plina de branduse, unde stam la soare cateva minute, intram intr-o padure intunecoasa, unde poteca e ascunsa sub zapada. Indicatorul spune  25  min, asa ca slaba sansa sa le scurtam desi drumul e aproape plat, de fapt e o preafrumoasa curba de nivel... Cel putin jumatate din timp avem parte de zapada si nu de o palma de zapada, pe alocuri sunt 20-30 cm de zapada bine compactata. E chiar frig aici, caci respiratia e calda si scot aburi pe gura ca intr-o noapte de iarna. O alta jumatate e uscata si la final, chiar inainte de cabana chiar insorita.

Imi era oarecum frica de iesirea la cabana caci imi imaginam ca vom gasi o asociere galagioasa de turisti, muzcia, bere etc. Dar la masutele de lemn e liniste. Sunt cativa oameni, care privesc admirativ Bucegiul. Ne asezam si noi in fata unei sticle de Cola si a unor inimioare de turta dulce galzurate. Le savuram si uitam ca suntem in Romania...am putea sa fim in Austria sau in Italia sau in Franta. Imagini ca astea imi sunt faimiliare din vest. Ma bucur ca exista un asemnea loc si ma gandesc sa revin. Poate cu parintii, poate intr-o tura de initiere, poate cu pinguinii, poate cu bicicleta, avand in vedere ca panoul de scule de langa cabana spune clar ca ajung multi cu bicla pe aici. Cum nu cunoastem zona ne cam prindem urechile in marcaje si intrebam, mai ales ca aveam o combinatie de marcaje:CA+PA+PR. Speram doar sa fie bine marcate, sau potecile clare ca sa nu ne ratacim. In spatele cabanei gasim cu loc fain cu iarba, foisor si loc de joaca pentru copii...si iarasi imi vine sa stig “ e prea frumos la tine-n suflet”...sau la mine, sau pe munte, cine mai stie. Nici genunchiul nu ma deranjeaza, daca nu merg infranta asa ca tot la vale. Nu ma pot compara cu viteza lui Radu care dispare precum ghiuleaua din campul meu vizual dar e fun, si asta e tot ce conteaza. Ajungem curand in punctul in care parasim CA si intram pe PA/PR. Poteca prin padure e lata si aproape plana, seamana cu cea de la Poiana Izvoarelor si e foarte potrivita pentru alergat. Impecabil marcata, destul de des si cu marcaje proaspete, nu sunt probleme si vad semnele din mers. Nu e abrupta asa rulez talpa si nici genunchiul nu mai are ce comenta. Sunt entuziasmata si m-as intoarce aici cu bicicleta.S-ar lega o frumoasa tura de MTB pe care mi-o pun in cap.
Pauza la foisorul de la cabana.
Ajungem la un punctul in care potecile se bifurca: PA mai scurt, coboara in forestier si apoi la Cabana Cheia. PR ocolit, pe la Groapa de Aur dar cu mai putin forestier. In schimb indicatorul e chiar pesimist 2-3 ore. Masuram pe harta, calculam si decidem ca nu e posibil, chiar daca se urca pana inapoi la cabana, asa ca mai mult intrigati ca sa vedem de unde provine timpul acela monstru plecam la drum. Mai coboram putin prin padure, prin poieni, urcam, cand la deal cand la vale, mai dam peste un indicator cu 3-4 h, peste niste izvoare providentiale caci ramasesem fara apa si tot asa. Poteca e foarte interactiva si cand ma convisesem ca trebuie sa revin cu bicla pe aici, ajungem la Aven (nimic impresionant, o groapa cu un bustean pe post de balustrada) si de aici incepe o super coborare, pe o poteca printre stanci, si apoi printr-un lastaris des, pe un grohotis marunt care coboara teava spre casele care se vad hat jos, in fundul vaii. Decid ca pana aici fu frumos dar trebuie sa gasesc o alta poteca de bicicleta si ma despart de Radu care baga carbuni ca sa recupereze masina de la Poiana Inului. Eu nu ma grabesc, ies la forestierul prafuit si incins, si gasesc un TA. Nu prea stiu ce e cu el, de unde vine, unde pleaca etc. Pe harta nu apare nimic, dar pare ca merge in directia cheilor, taind in diagonala drumul. Ceea ce nu e rau. Fiind cat de cat familiarizata cu zona ma gandesc sa il urmez. Constat ca e marcat proaspat, poteca nu e deloc batuta dar semnele sunt dese deci nicio grja cu ratacirile. Fentez astfel o bucata buna de drum si ajung la cateva sute de metrii inainte de bariera. Pe plat, ma doare genunchiul asa ca nu fortez, nu am de ce, nu e niciun concurs nimic. Ajung la Bolovanul Prostului si fac o cura cu miros de gratar pana vine Radu. 

Cum era mare aglomeratie in Chei plecam spre falezele de la Belvedere, unde eu ma chinui pe 2 din cele mai usoare trasee de acolo, iar Radu are ceva de rezolvat cu un 8- care nu ii iese legat neam, nici macar in mansa. Dupa ce isi lasa ceva sange pe pereti, declara ca nu e deloc o idee buna sa cateri dupa ce ai alergat si plecam pe inserat spre casa...
Incheiere de zi la faleza de la Belvedere.
Nu a fost nici pe departe un wekeend plin sau deosebit, dar a fost pur si simplu un weekend la munte si astept concediul de multe zile sa reeditez experienta cu sculatul mereu, in fiercare dimineata, intr-un loc nou.

0 comments:

Trimiteți un comentariu