luni, 18 aprilie 2011

Dezmortirea de primavara in Cheile Turzii



Corpul si mai ales sufletul tanjeau dupa un concediu. O gura de oxigen, o desprindere din rutina sculatului si mersului la serviciu, o evadare la aer, in care sa fim parte din natura si nu doar spectatori, in care sa nu ne amagim cu franturi de copaci infloriti si in care singura noastra bucurie sa nu fie doar parcul din spatele blocului. Asa ca pandim vremea frumoasa si cu prima ocazie ne gasim de drum...hat departe, pana in Ardeal, la catarat. Pentru mine e prima iesire pe anul acesta la stanca si nu ma vad prea zmeu, asa ca planificam o zi de incalzire la escalada, la Rametea.

Incerc cam aceleasi trasee ca si acum 3 ani, doar ca acum dintr-o alta perspectiva: cap de coarda. Unele imi ies, altele nu, insa imi amintesc usor, usor cateva ceva, incerc sa imi determin corpul sa isi reaminteasca cum sa se pozitioneze, cum sa faca lucrurile mai eficient si mai simplu, incerc sa imi arat mie cat de natural poate sa fie cataratul. Revad trasee frumoase: Tuk-tuk si Ambush si de data asta urc cu Radu ambele lungimi din Muchia Tisei. Induram somnul, si frigul sau vantul ocazional si stam la faleza pana pe seara, cand deja espadrilele devin un supliciu si picioarele noastre cer pauza daca vrem sa se refaca pana maine.

Mi-a placut cat de linistita a fost ziua de astazi, am fost singuri in tot acel amfiteatru imens de sub Piatra Secuiului si totusi atat de aproape de oameni, caci satul-Rametea, interesant sat de romani si unguri pulsa sub noi, palpita in casele ce se primeneau de sarbatoare, pe strazi misunau oameni indreptandu-se catre cimitir caci era zi de pomenire a mortilor si la fiecare mormant ardeau lumanari si tamaie ce isi purtau mesajul de aducere aminte pana la noi.

Ziua o terminam in aceeasi nota “Zen” in curtea ultimei case din Petrestii de Jos. Cortul se intinde in 2 secunde (doar asa ii spune si numele) si somnul soseste si el, la fel de repede, nechemat chiar.
Campingul mosului.
Duminica ne intampina cu soare, cu masa luata la aer curat, ca sa starneasca si mai mult pofta de mancare. Dupa care plec cu Radu sa descopar un nou traseu in Cheile Turzii (avantajul cand nu ai parcurs prea multe trasee in zona e ca de fiecare data gasesti noutati)- Creasta Hans Gora. Se prefigura un traseu usor (un 3A) dar frumos, o creasta alba si ademenitoare, profilata pe cerul albastru.
Variante de a ajunge la ea sunt multe, unele pe perete (dar care ma depasesc momentan (traseul Csipkes) ) si altele pe picioare. Totusi descopar ca si poteca are un farmec aparte, sau mai repede locurile au un farmec aparte, caci cu grohotisul si drumul subtire, aninat precum un brau in imensul amfiteatru de sub Peretele Coltului Crapat ma simt in Crai. E usor o alta lume aici, atat de linistita, la care zgomotul apei abia mai ajunge, verde de jur imprejur, cu un timp propriu, dar parca de izolarea sa, de modul in care toate stau aninate intre ce si pamant. Iar creasta noastra, asa cum tasneste alba si compacta, pare o scara verticala, uniforma si la prima vedere insurmontabila. Dar in atatia ani de mers pe munte am invatat sa nu ne incredem in aparente si sa cercetam totul mai de-aproape, sa luam stanca la pipait, sa ii gasim secretele, sa ne luam temerile la analizat si sa le gasim solutia.

Vorebele suna frumos pe hartie, insa eu le uit des in fata peretelui si ma intorc la confortul lucurilor simple sau cunoscute. Astfel atunci cand consult cu Radu schita traseului, asa cum aparea ea cartea “Alpinism si escalada sportiva in Cheile Turzii” (autor Dan Aghel) deduc ca prima lungime e usora (cu pasi de III) pasul venind chiar la plecare in L2, si ma gandesc ca e numai buna sa plec pe ea cap. Ceea ce se fac, dupa cateva sfaturi ale lui Radu privind identificarea liniei corecte a traseului. Primele portiuni cu iarba merg bine, pana la o branita confortabila unde era amenajata o regrupare. Au trecut 25 m si as mai avea ceva de mers pana la cei 40 din schita asa ca mai merg...Nu prea stiu pe unde caci dupa o scurta traversare ascendent spre stanga urmeaza o scara de 3 pitoane si ii spun lui Radu ca ceea ce se vede nu prea mai e de gradul III si mie imi miroase a pasul traseului. Radu ma asigura ca pasul e mai sus, si ca o fi un 5 + pe acolo, dar mie nu imi iese deloc la liber. Sunt prize dar nu se leaga miscarile, asa ca in varianta din bucla in bucla si cu ceva pauze de odihna depasesc pasajul. Ar cam fi momentul sa vina regruparea aceea caci ma aproprii de creasta si o astept cu nerabdare ca sa ma odihnesc ceva mai mult. O gasesc ascunsa dupa un fel de teava cu inel batuta pe post de piton, sprijin sau eu stiu ce alt rol mai avea si ma pregatesc sa il filez pe Radu si sa vad cum se descurca pe pasajul buclucas... Normal ca nu se moscaie ca mine si cum nu ma simt pe deplin in forma pentru L2, il las pe el sa plece cap. 15 m mai sus, gaseste o regrupare comoda si rinichii mei ii sunt recunoascatori. De fapt ii sunt atat de recunoascatoare incat plec apoi cap pe L3, pe care speram sa o duc pana sus, caci prea era frumoasa. 
Cap in Lugimea 3 din Hans Gora
Sunt chiar pe creasta, cu gol in stanga, gol in dreapta, o bucata de stanca inalta, dar doar putin mai lata decat mine, pe care incerc sa urc calculat. Ma bucur ca nu am frica de inaltime, si pot sa savurez momentele astea ce amintesc parca de zbor, sau de momentul cand toti eram pasari. Evident insa, cu confortul corzii care te leaga de cel de jos, pentru ca totul sa ramana la stadiul de placere si sa nu se transforme in frica sau chiar panica.
Merg cam 40 de m pana ajung la o fereastra. Creasta tot continua in sus, dar eu nu mai am bucle, caci am plecat cu putine bucle, crezand impreuna cu Radu ca sfarsitul e pe aproape. Asa ca regrupez langa fereastra, intr-o pozitie aeriana si ma pregatesc sa inghet in curentul din fereastra pana cand Radu ajunge in ultima regrupare.
Aerian.
Trec chiar pe la crucea lui Hans Gora, am parte de o mica descatarare si apoi lucurile se domolesc. Traseul a fost foarte frumos, mi-a placur foarte mult, dar acum cuvintele imi sunt seci si nu le gasesc pe acelea care sa redea fidel ceea ce imi doresc eu sa spun..
Crucea lui Hans Gora.
Odihna si relaxare pentru picioarele noastre dureros de umflate.
Pe final de zi, merg cu Radu sa isi rupa mainile la niste trase de escalada (o faleza foarte faina, pe care o gasim inca in soare, si cu care am facut cunostinta prima data cand am fost in Cheile Turzii si cautam traseul Concurs). Desi nu anticipam, Radu ma convinge sa incerc in mansa Fisura Stramba (6+), pe care cu pretul catorva straturi de piele, o duc pana sus. Asta e clar o realizare.

Asa ca impacati fiecare cu realizarile personale, plecam spre corturi atunci cand faleza intra in umbra si ne gasim de treaba cu adunatul lemnelor pentru foc. In padurea de deasupra casei mosului, sunt lemne pe alese si in 1, 5 h, strangem amandoi lemne pentru vreo 6 h de foc. Radu face un foc dragut si cum afara e placut, stam la povesti, la paste udate cu vin si chiar la o scurta lectura.

Luni, vroiam sa beneficiem de linistea cheilor si sa intram intr-un traseu care pentru mine era de multa vreme restant: Turnul Ascutit. Silueta atletica a turnului ne-a fascinat si pe mine si pe Radu de cand am ajuns prima data pe Creasta Sansil si dupa aceea, eu am tot admirat-o de jos, de vis-a vis,din alte trasee, pe cand Radu ma momea, promitandu-mi un traseu foarte frumos.
De fapt toti spuneau ca e un traseu foarte frumos. Speram doar ca eu sa fiu pregatita (fizic si tehnic) pentru el.

De data asta nu se mai punea problema sa merg cap, asa ca, dupa ce ajungem la baza, nu imi ramane decat sa ma uit cu atentie cum avanseaza Radu pe prima lungime.

La inceput, cand ne cataram impreuna stiam: acolo unde Radu merge repede/coarda mi se scurge usor printre degete (atunci cand nu il vedeam), e usor, atunci cand se moscaia, sau imi cerea sa strang e greu. Acum exista un decalaj destul de mare intre noi, si nici macar pe asemenea constatari nu ma pot baza. Sau de fapt adaptarea suna asa: Acolo unde Radu merge repede/coarda mi se scurge usor printre degete, am perspective sa catar ceva la liber si chiar sa imi placa, atunci cand se moscaie, sau imi cerea sa strang e de rau.
Cam asa a fost prima lungime si asteptarea la baza mi s-a parut lunga. Intrata in perete constat ca mai e si putin lasata pe spate, asa ca de multe ori ma ajut de buclele pe care trebuie sa le recuperez. Totusi nu pot sa neg ca nu e frumoasa...e grea si frumoasa. Nu imi pun probleme cum as trece cap pe aici, pentru ca probabil ca nu as trece (desi Radu in RT-ul lui are usor o alta parere), ci ma retransform in secundul aproape perfect.

Regruparea e binevenita, pacat insa ca e aeriana...Totusi Radu imi promite sa avanseze repede pe lungimea 2, si nu se dezice. Intru si eu in lungimea 2 si incep sa ma intreb unde s-a grabit sotul meu. Lungimea asta e cu adevarat frumoasa. Nu are ceva deosebit, estetic, dar e exact nivelul meu intr-ale cataratului si tot ce e fezabil “la liber” dar nu usor, iti aduce satisfactie.
Pe Tancul Ascutit.
Castigand inaltime lungime cu lungime, traseul devine din ce in ce mai aerian.
In lungimea 3 iesim pe muchie, si lucurile sunt destul de expuse caci locurile sunt garnisite cu niste bolovani mari si care nu par foarte bine “cimentati” acolo. Dupa care urmeaza un fel de brau de piatra,ascendent, pe care nu prea stiu cum sa il abordez, prin exterior, in traverseu, la aderenta, sa incerc sa ma fofilez pe branita extrem de ingusta? Pana la urma a iesit o combinatie a celor 2 variante si in curand vine la rand lungimea 5...Mult mai usoara, e doar o plimbarica, legat in coarda, pe creasta... Asta as putea sa fac si eu, asa ca merg pret de o lungime de coarda si chiar la fix, gasesc un piton salvator la care sa asigur si sa il filez pe Radu. Radu observa ca pitonul de unde filam, face parte dintr-un traseu de escalada si ca atare, pentru ca Ascutitul a fost cam usurel pentru el, alege sa isi rupa mainile pe cateva trasee de la Faleza Ungureasca.
Punem mansa, caci asigurarile sunt cam vechi si primul piton lipseste, la toate traseele. Radu isi rupe mainile in tihna si eu stau sa filez la soare. Apoi urcam la Crucea Sandulestilor si revenim la corturi pe traseul marcat.
Frumoasa incheiere de zi, sa zica cineva ca nu prinzi apusuri faine si la campie.
Marti: Cum in ultimile 2 zile, Radu a tot stat dupa mine, si am facut traseele respective mai mult pentru mine, era timpul sa descoperim impreuna ceva nou. Radu alege Peretele Suspendat, un 4B, de 5 lc (din care 2 sunt ultimile lungimi de creasta din Creasta Sansil), potrivit pentru o jumatate de zi cat aveam la dispozitie pana sa incepem drumul spre casa.
Peretele Suspendat, ce nu degeaba se numeste suspendat.
Iesiti in Sansil, in spate se vad de la stanga la dreapta, Tancul Ascutit, Grota lui Hili,
Peretele Porumbeilor si Peretele Urias
Per ansamblu traseul a fost mai sustinut decat Turnul Ascutit, fiecare din primele 3 lungimi avand cate un pas mai tare. Partea buna insa este ca am reusit sa fac in final pace cu espadrilele de catarat si sa ma simt bine in ele. A durat ceva (3 zile) si a fost nevoie de mult strans din dinti, injuraturi, lacrimi si momente de nervi...Pe care probabil le voi relua cu prima ocazie cu care ma voi incalta cu ele...
Powered by Schogetten, si seminte decojite,
si alte alimente satioasa si usor de carat prin trasee.
Dar nu stiu cand va fi acest lucru, momentan se anunta ture de treking , bicicleta si alergat si poate se va mai scurge o luna buna pana la urmatoarea iesire la catarat, timp suficient sa imi doresc din nou revederea cu stanca.


0 comments:

Trimiteți un comentariu