marți, 15 mai 2018

Foc fara fum nu se poate. Mai ales la stana


Dupa ce dam jos stratul de praf depus pe noi dupa cei 54 de kilometri pedalati la Maratonul Vinului, ne urcam in masina si revenim pe Valea Prahovei, pentru o urcare in Baiului si o noapte la stana. Este probabil unul din ultimile weekenduri in care putem beneficia de siguranta unui acoperis deasupra capului, caci dupa Constantin si Elena oile vor incepe sa urce la munte si stanele cele bune vor fi ocupate pana prin octombrie. Avem in minte un loc bun din Petru Orgojoaia, unde intentionam sa facem jonctiunea cu Vali, Muha si Octavian care urcau din Traisteni.

Evident ca dupa 54 de kilometri in ritm de concurs, urcarea pe Valea Azugii se scurge incet, dar si dureros pentru posteriorul meu apasat de un rucsac destul de greu, in care am inghesuit cele necesare unei nopti friguroase de mai, caci caldura de aprilie fuse si se duse si temperaturile placute din Sureanu par o vaga amintire. Pentru noaptea urmatoare Foreca anunta 4 grade la Brasov. Noroc ca este timp destul pentru a ajunge cam in orice punct din Baiului. 
Sus, printre nori pufois si culmi verzi vrem sa ajungem
Valea Azugii pastreaza umezeala destul de bine si noi ocolim baltile cu delicatete. Este unul din putinele locuri in care padurea si-a pastrat inca verdele crud, caci mai peste tot culorile s-au schimbat si acum domneste pre-plinul matur al verii. Nu scap nici de data asta de push bike-ul de la iesirea din padure, insa am picioarele mult prea obosite, ca sa imi mai pun mintea cu el. 
Vali ma anunta ca stana la care voiam sa ne intalnim este ocupata si ochii ne cad involuntar spre o constructie recenta, vizibila pe muchia Cazacu, spre care merge chiar si o poteca ce pleaca fix din locul in care am iesit din padure. Logic ar fi sa mergem sa o inspectam, dar Radu pleaca inainte spre Varful Urechea, asa ca se pare ca vom alege calea mai lunga si cu mai multe poze. Muntii s-au pustiit, turistii au coborat este momentul nostru de intimitate cu muntele. Si momentul nostru in doi, atunci cand gandurile prind glas, caci natura ne inspira mereu. Ma bucura faptul ca impartasim aceeasi pasiune si ca avem o conditie fizica decenta, respectiv ca Radu nu trebuie sa faca eforturi prea mari ca sa mearga in ritmul meu si daca fiecare lasa ceva de la el (Radu), respectiv trage putin de el (Mike) ne intalnim undeva la mijloc si putem face niste ture foarte faine impreuna. Imi revin in minte alergarile lungi, turele de explorare facute cu ani in urma, cand incercam aceleasi sentimente, aceeasi bucurie a momentelor frumoase impartasite cu cel drag. Si pentru noi, cele mai frumoase momente sunt atunci cand suntem pe munte. Ele raman peste ani, acele imagini ne raman pe retina si tot ele sunt inspiratia pentru alte si alte reeditari.
Tipic Baiului
Odata cu finalul de zi se lasa si frigul, accentuat cumva de vantul care isi face de cap pe creste. Fix in punctul in care drumul coboara spre stana ii vad pe prietenii mei pe varful din fata. Sincronizare pinguineasca cum s-ar spune.

Ne inspectam cazarea din seara asta. E curat, doar ca nu avem unde intinde hamacele (asta e si dezavantajul stanelor pentru niste amatori de leganat ca noi). Asa ca alegem cea mai izolata camera pe care o decretam ca fiind dormitor. Constructia e mica si compacta. Doar 4 camere. In holul de la intrare punem bicicletele, in bucatarie facem focul, dormitorul e pentru somn si camera din fund, fara podea, ramane nefolosita...cred ca e beciul :). Vatra larga imbie la actiune si cat ai zice foc ne umplem de fum. Nu stiu daca o folosit la ceva, dar am avut atata fum cat sa ne ajunga pana la toamna si orice solutii am incercat (cu usa deschisa sau inchisa, cu tabla in geam, sau fara) nu au functionat. Totusi rezistam stoic caci avem 9 carnati de prajit si doar ora inaintata de culare si ora matinala de sculare ne determina sa mergem la somn. In dormitor ne asezam ca sardelele unul in altul, convinsi ca treaba asta tine de cald si dormim somn bun pana cand alarama suna neiertatoare la 5.15. 
Trupa reunita
Cazarea noastra de astazi seara
La Pensiunea Caprioara
Apusul zilei
Noi avem in minte o tura spre Saua Strunga, iar Vali si Muha vor sa ajunga devreme in Bucuresti, asa ca o luam cu totii din loc la ora 6.00. Afara este mai cald decat m-am asteptat si actiunea inceputului de zi ne sterge repede urdorii de la coltul ochilor. De data asta prindem poteca pe care o identificasem aseara, varianta ce ar fi si ciclabila daca bucatile de padure nu ar fi pline de cazaturi. Probabil ca la toamna, dupa ce va fi curatata de ciobani va fi o alternativa viabila in caz ca vom mai reveni in zona. 

Dupa 30 de minute iesim in drumul ce urca spre Urechea si ii uram buna-dimineata soarelui din varf. Muha spune ca de ar merge gondola, ar lua-o bucuroasa la vale, insa eu cred ca o sa guste coborarea pe drumul cartuasilor si golul asta in stomac nu o sa o faca decat sa fie atenta si concentrata pe ceea ce face.

Dand "Buna dimineata" Bucegiului
Ne incadram rapid pe marcajul TA ce ne va duce in DN1. Baietilor le place in mod evident coboararea si dispar rapid din campul meu vizual. Eu raman sa o mai astept pe Muha si ajungem cu totii la gara cu 15-20 de minute inainte de a trece Regiotransul spre Bucuresti. Este unul din rarele momente cand ii invidiez pe oameni ca merg spre Bucuresti si au in fata 3 ore de somn pana acasa, caci noi avem intalnire pe culmile Bucegiului cu echipa de preparatori ai traseelor de la 4Munti.


Foto by Radu

luni, 14 mai 2018

Maratonul Vinului (Marvin) 2018


Nici acum, dupa ce s-a consumat intregul weekend nu stiu ce m-a determinat sa ma inscriu la Maratonul Vinului si, mai mult de atat, sa merg si la Cozia weekendul urmator.

Mi-a fost foarte bine (aproape) fara concursuri anul trecut. Brasovul si turele de weekend cu Radu tin foarte bine locul rushului de adrenalina pentru care mergeam acum ceva vreme la concursuri de alergare montana. Acum nu mai trebuie sa traiesc 2 zile cat pentru 7, ci chiar imi convin 2 zile de pauza pe saptamana, pentru ca altfel nu mai am timp sa mai fac nimic. Nici macar sa imi scriu memoriile:). Pe de alta parte, cum diferenta care era intre mine si Radu la alergare se mentine si la MTB, turele pe care le facem impreuna sunt suficient de antrenante/ provocatoare ca sa tina loc de concursuri. Astfel incat nu am prea multe explicatii pentru puseul asta competitional ce a venit din senin. Poate singurul motiv plauzibil pentru care am mers la Maratonul Vinului era ca sa nu anunta nicio alta tura intersanta pentru weekendul respectiv si pentru ca avea un traseu usor, integral ciclabil pe coborari. In mod cert, si la MTB ca si la alergare coborarea e punctul meu slab si mai trist e ca nu fac nimic in sensul asta (asa cum nu am facut nici la alergare). Fara indoiala, de cand stau in Brasov lucrurile s-au mai imbuntatatit, insa progresul se intampla cu pasi atata de mici si lista chestiilor de imbuntatit e atat de lunga, incat nu imi fac niciodata un plan si uite asa trece vara...

Dar cum spuneam, la MarVin traseul parea atat de usor incat pana si eu puteam sa stau clipsata integral. Ba chiar se anunta cam prea de viteza si ma cam temeam de ceva trante potentiale pe bucatile de pietris, pe care am hotarat ca atare sa le abordez precaut si cu ochii in patru. In rest, pentru a avea un obiectiv, am luat cel mai bun timp din 2017 de la fete, l-am impartit la 3 si mi-a dat 1h07 pe fiecare bucla. Eram constienta ca nu puteam sa merg ceas si sa scot fix timpul asta 3 bucle la rand, dar parea un reper bun pentru primii 18 kilometri si apoi urma sa re-evaluez situatia. Ideal ar fi fost 1h05, 1h07 si 1h09, 2 minute in plus pe fiecare bucla parand a fi rezonabil daca e sa iau in calcul oboseala ce avea sa se acumuleze pe parcurs. Am hotarat sa nu iau cu mine niciun fel de scule. Daca urma sa fac pana era abandon sigur si la cat de aproape era totul de Urlati/ un asfalt, puteam sa si alerg pana acolo. Am pus doar 4 geluri si 2 batoane in buzunarul de la tricou, insa la fata locului nu am folosit decat gelurile, din simplul motiv ca batoanele s-au incapatanat sa ramana nemestecate.

Startul avea sa se dea decalat, la distanta de 5 minute, traseul lung fiind primul, asa ca ma asez cuminte la start. M-am uitat peste lista de la open feminin, stiam cine vine, stiam ca nu am sanse la podium, asa ca singurul meu competitor avea sa fie cronometrul. Se pleaca tare asa cum ma asteptam si asa cum se intampla la toate concursurile. Startul e un alt punct slab, oricat de bine incalzita as fi. Nu sustin acel efort naucitor de inceput suficient de mult si la intensitatea necesara pentru a tine pasul cu valul, insa mai mereu recuperez pe parcurs, de aceea cu cat traseul e mai lung, cu atat sunt mai avantajata. Ajung rapid in treimea inferioara a plutonului si nu imi fac iluzii ca voi recupera prea mult pe prima urcare. Acum lumea are energie si se duce. Cele cateva locuri recuperate la deal se pierd repede la vale si cam acesta va fi patternul intregului concurs.
Pe prima urcare, by  Traian Olinici Sports Photographer
Urc acceptabil si cobor prost. Respectiv incet. Traseul este extrem de valurit cu 3 urcari mici, bucati lungi de plat printre vii si coborari pe drumuri de pamant. Panta maxima la urcare nu cred sa depaseasca panta medie de pe Drumul Vechi din Poiana, alt dezavantaj pentru mine. Oricum, imi propun sa scap teafara din prima tura, care se anunta si cea mai animata, a se citit aglomerata, ca sa pot apoi sa pedalez in ritmul meu. Opresc cronometrul primei bucle dupa 1h05, mai bine decat calculasem.
Prima bucla a fost destul de aglomerata, by Adi Chiru
A doua tura imi place mai mult, caci traseul e mult mai liber si imi e deja familiar. Imi iau gelurile regulamentar, fara sa opresc la punctele de alimentare. Fac cu 1 minut mai mult decat in prima tura.
O urcare faina pe drum de pamant, by Traian Olinici Sports Photographer
V-am zis ca pana si eu ma descurc pe coborari, by Luiza Tamas
Ultima bucla o incep relaxat incercand sa mestec un baton. Nu merge asa ca nu imi mai bat capul cu el. Mai am un singur gel si planuiesc sa il iau inainte de urcarea de la bazine cat sa ma tina pana la finish. Deja suntem extrem de rarefiati, depasesc oameni de la tura medie si tura scurta. Pe la jumatea buclei vad prima si singura fata de la tura lunga si aleg sa ma apropii constant de ea. Depasesc usor, dar apoi urmeaza o coborare unde fac slalom printre alti concurenti. Ultima urcare imi permite sa pun ceva distanta intre noi. Cobor foarte atenta, dau pedala ca la sfarsitul lunii pe asfaltul de la final si fix pe ultimul sprint imi mai apare la orizont un tricou de Geiger, asa ca mai apas odata pedala, doar de amorul finishului. 

Cronometrul se opreste la 3h18 si cand ma uit pe timpii intermediari imi place cat de "ceas" am mers, fiecare dintre bucle fiind cu doar 1 minut mai lenta decat anterioara. Imi recunosc stilul de a merge si de a concura, constant, fara ruperi de ritm si fara suprize. 

Strangem repede bagajele, dam praful jos de pe fata si pornim inapoi spre Valea Prahovei, caci la cea de seara aveam intalnire la una din stanele din Petru Orgojoaia, pentru o sesiune de foc, fum si carnati intre prieteni.

vineri, 11 mai 2018

Prin papusoioul din spatele casei (Leota si Moeciu)



Cheful de MTB a venit greu anul asta. A fost nevoie de patru zile petrecute pe coclauri prin Sureanu si de doua cazaturi in aceeasi zi, ca sa simt ca s-a facut declicul. Astfel incat, atunci cand am vazut tura desenata de Radu prin Leota, nu m-am gandit nici ca-i lunga, nici ca-i grea, ci doar ca ne va umple toata ziua. Dar ce aveam altceva mai bun de facut intr-o zi in care vremea se anunta superba in afara de a pedala prin locuri vechi si noi? Pentru ca o simpla tura in Leota pe traseul de la 4 Munti nu ar fi facut cinste sutelor de kilometri condusi de Suca si Bobi din Timisoara si pana in Moeciu, mai adaugam o bucata noua, o legatura intre Cheile Gradistei si Dragoslavele, desenata doar pe harta, in prima explorare pentru noi toti.
 Cam asa ne imaginam noi ca va fi. Poate chiar cu ceva mai mult soare
Alex tine mortis sa porneasca cu handicap si se ia dupa Radu pe pump-trackul din Cheile Gradistei, prima tura terminandu-se in corzi. Eu cum ma stiu oricum certata cu tehnica, stau departe si bine fac...Dupa un scurt moment tragic-comic, cu Alex in patru labe in mijlocul pump trackului si noi pe langa el, nestiind daca sa ne amuzam sau sa ne ingrijoram, ne suim pe biciclete (pentru unii mai greu, pentru altii mai usor) si pornim pe poteci cunoscute, urmand in mare ruta de la 4Munti, etapa din Piatra Craiului. Trecem rapid de portiunea comuna cu EcoMarathon-ul, caci nu aveam de gand sa fim surpinsi pe contrasens de sarpele lung de alergatori porniti la ora 9.00 din Moeciu pe bucla 1 si ne miram de uscaciunea drumurilor din Fundatica. 
Man down
Gasim o legatura bunicica intre Fundatica si Cheile Cheii si dupa 1-2 kilometri de forestier bun si la vale, prindem un drum de pamant secundar, ce se transforma curand intr-un drum de pamant si incepe sa urce pronuntat. Trebuie sa castigam diferenta de nivel caci avem de sarit 2 muchii pana in Dragoslavele. Prima trece cu soare, izotonic si curmale. Pentru a doua realitatea din teren ne rezerva insa o supriza- un drum ca in palma, aparut de nicaieri, acolo unde harta abia indica o firava poteca, drum ce ne va conduce in Dragoslavele si ne va scuti de mult efort. Tot pe aici descoperim marcaje si toponime noi si ne punem in minte sa revenim sa exploram zona caci e relativ aproape de noi.
Pe drumuri noi
Asfaltul spre Stoenesti se scurge repede si cu vant din spate. Oprim la un magazin comunal pentru pauza de masa cu pateu, paine, tocana de legume, biscuiti umpluti cu crema, bere si cola. De toate astea e nevoie sa hranesti 4  biciclisti care isi fac curaj sa porneasca pe urcarea 1400 m ce ne va duce pana sub varful Leaota.

La intrarea spre Valea Badenilor a aparut si indicator: Varful Leota 22 km. Acum ca stim datele problemei, sa ne asternem deci la drum. Primii kilometri aseaza repede locurile in micul nostru pluton: Radu, Suca, eu si Bobi si cu exceptia pauzelor de regrupari, cam asta va ramane formatia pana sus. Intram in padure si atmosfera mi se pare sufocanta. Ma uit la ceas si vad 29 de grade. Ma topeste caldura asta si beau alternativ apa si izotonic, doar doar faptul ca urcam si castigam altitudine va face sa mai coboare putin gradele din termometru.

Primii stropi ce cad pe bratele-mi transpirate se simt ca o mangaiere. Chiar si prima ploaie marunta. Nu pun foita pe mine. Las stropii sa ma racoreasca. Sub un brad ii gasesc pe baieti. Faceau pauza si se adaposteau de ploaie. Prima runda trece repejor si norii par sa se indeparteze, asa ca o luam din loc. Ii spun lui Alex ca abia acum incep sa ma simt bine, cand temperatura a scazut sub 20 de grade. Aparent nu functionez bine decat in racoarea de Brasov. In momentul asta nimeni nu isi pune problema sa ne intoarcem. Continuam sa urcam. Mai avem cateva sute de metri (diferenta de nivel) de dovedit pana in creasta. La iesirea din padure ne prinde o a doua ploaie mai serioasa. De data asta ma imbrac. Nici acum nu imi pun problema sa coboram. Sunt destul de convinsa ca astea sunt niste ploi trecatoare si ca norii se vor risipi, va iesi soarele si ne vom usca in jumatate de ora. Dar adevarul e departe de asta. Pe cat urc, pe atat norii par mai compacti in jurul nostru si soarele se pare ca a facut pact cu Piatra Craiului, unde zapada aproape ca a disparut cu desavarsire. La noi cade o mazariche-grindina de dimensiuni mici si s-a facut frig. Cam frig chiar si pentru gustul meu. Cat urcam e bine, dar ma gandesc cu groaza la combinatia de coborare + haine ude+ ploaie + frig + vant. Ceva de vis...
Asta e deja a doua ploaie
Ca sa fie meniul complet apare in ecuatie si zapada. Ei bine, asta imi cam pune capac si nu ma pot abtine sa nu ii spun lui Radu ca ne-am cam grabit cu turele la peste 2000 m. Prima limba de zapada acopera drumul si e destul de lata. In ciuda efortului extra hotarasc sa o ocolesc si nu pierd foarte mult, caci ajung la drum uscat in acelasi timp cu baietii care au traversat-o. Batoane mai am, orice urcare nu face decat sa ma incalzeasca, asa ca momentan nu fac economie de energie.
Relatia lui Suca cu frigul
Ajungem in cel mai inalt punct al urcarii si ne contemplam soarta. Bucegiul, Craiul, Iezerul se scalda in auspicii de vreme buna, doar de noi se tine scai norul si ploaia. Pe versantul nordic al varfului Leota apar din ce in ce mai multe limbi de zapada. Cateva s-au putut ocoli, fara sa fie nevoie sa iesim in creasta pentru asta. Altele insa au trebuit traversate si baietii au sapat urme cu randul. Cu totii sufeream de frig, insa clar, cel mai afectat era Alex, care stiam oricum ca detesta frigul. Suca era literalmente redus la tacere de combinatia frig + durere de spate. Bobi intreaba daca nu ar fi mai intelept sa ne intoarcem, insa o coboare de 22 de kilometri pe forestier, spre Valea Badenilor unde momentan se devarsa un nor nu pare o varianta castigatoare. Cea mai buna abordare ramane sa mergem totusi inainte, cu speranta ca se va indrepta vremea. In cel mai rau caz, va trebui sa mergem/ alergam pe langa biciclete vreo 17 kilometri cat mai aveam pana in Cheile Gradistei-Fundata. Alex chiar pare convins ca asta o sa faca si repeta obsesiv ca nu se mai urca pe bicicleta pana la masina. De altfel singurul care incearca sa stea pe bicicleta pe poteca tehnica ce ocoleste varful este Radu. Pe mine una combinatia de frig, maini inghetate si single trail ma depaseste si astept zile mai calduroase si uscate pentru o tentativa. 
Ploaia aia vine fix spre noi
Si noi ne uitam invidiosi la Bucegii insoriti
Candva, in interminabilele zeci de minute in care mergeam noi plouati si plositi in scartait ascutit si enervant de frane se opreste ploaia si incepem sa ne uscam, asttfel incat primele coborari pe drum lat si innierbat ne invita sa ne urcam in sa. Practic in fata ne stau o serie de mici urcusuri cu push-bike si scurte coborari. Cum insa ploaia a luat o pauza si noi ne-am uscat cat de cat, desi pedalam in continuare printre nori amenintatori, optimismul incepe sa revina, Suca incepe sa vorbeasca, Radu sa faca poze, lucrurile par sa reintre in normal.
In sfarsit dam de ceva drum ciclabil
 Ultima parte de impins biciclete trece repede si ne vedem in sfarsit in drumul forestier ce are sa ne coboare la masina. De aici sunt in teren cunoscut si sunt aproape sigura ca o scoatem la cap si de data asta. Ultima repriza de ploaie ne prinde cand am intrat in padure, dar e scurta si la adapostul brazilor ramanem uscati. Nici nu mai stiu de cand nu am mai mancat, asa ca snickersul desfacut la prima pauza pe care o facem intra direct in sistem cu tot zaharul, ciocolata si caramelul de care dispune.

Coborarea frumoasa pe care m-am dat acum 2 ani e plina de cazaturi si navighez cuminte in spatele baietilor.  Ignoram poteca prin padure paralela cu drumul, caci probabil ne-am scoate ochii in cracile de brazi si ne tinem pe drumul mare de pamant, ce merge bine si ne scoate curand la primele case. Chiar daca de acolo mai sunt ceva kilometri pana la complex, tura noastra e ca si terminata si putem deja sa visam la bere si mancare la restaurantul de la Cheile Gradistei.  Iar cand stateam deja la masa, in haine uscate, ii dadeam totusi dreptate lui Suca "A fost așa de faină [tura] si asa m-am bucurat ca am scapat de frig încât nici macar 10Ron pe draft nu mi s-aparut mult....".

Important e ca la final de tura moralul e din nou sus


Track si date: aici


Duminica- Moeciu

Cand am ajuns la ora 22.00 acasa, o sculare matinala si o noua tura de bicicleta ne parea amandoura usor neverosimila, dar am zis sa ii dam o sansa dupa un somn bun. Tentatia de a sta toata ziua acasa dand vina pe ploaia anuntata in prognoza trebuie sa recunosc ca era destul de tentanta, asa ca tocmai din cauza asta am stabilit cu Alex, Bobi si Dani o tura lejera pe dealurile de la Moeciu.

Traseul se face din mers. Incepem cu provocatoare urcare din Simon spre Poiana Gutanu, continuam pe potecile frumoase din zona Poienii Gutanu, ca mai apoi sa iesim in Bucla 2 de la Moeciu pe poteci noi pentru mine. Pe cat insist cu zona Moeciului, cu atat o am mai mult la suflet si in vara asta ar trebui sa imi fac cateva drumuri in directia aceea dupa program, atat pentru cateva alergari faine cat si pentru 2-3 ore de pedalat.


Opusul zilei de ieri
Track si date: aici

Foto by Radu

marți, 1 mai 2018

Epica Sureanu-Cetati dacice si urcari provocatoare


Vantul s-a oprit spre dimineata si ne-a oferit un ragaz placut de somn. Dimineata Cristi da desteptarea, cat sa se asigure ca am supravietuit toti patru noptii vantoase si reci. Mergem sa il cautam si pe Radu, care teoretic ar fi trebuit sa doarma pe drum, dar ia-l de unde nu-i. Asa ca ne facem de lucru pe langa hamace si pe langa vatra, pana ce apare si Radu...din grajdul de porci. Cica era cel mai curat loc din stana...

Terminam toata mancarea din rucsac, facem o ultima cafea cam tare si o luam din loc in directia varful Muncelu. Teoretic astazi e treaba simpla. Nu avem decat o culme ce ne tine constant la 1500-1600 m pana pe Varful Muncelu, de unde vom prinde o coborare ce ne va scoate in parcarea de la Sarmizegetusa. Radu spune ca locurile s-au schimbat. Intre timp s-a asfaltat drumul, s-a facut parcare si se plateste taxa de intrare. Probabil ca si turistii curg...Apreciez schimbarea si e bine daca s-a facut cu cap si sustenabil, in egala masura, la nivel personal, mai draga imi e imaginea locurilor cuprinse de rosul si frigul de octombrie, asa cum le-am descoperit alaturi de prieteni dragi in urma cu 10 ani.
Simplonul pornit la drum, in ultima zi a epicii noastre
Spre Muncelu
Prindem coborarea spre Sarmizegetusa
Dam si azi o tura prin cetate si apoi ne despartim temporar. Cristi, Vali si Muha coboara pe asfalt spre Costesti (oameni intelepti de altfel), iar eu ma iau dupa Radu si plecam pe un marcaj CR ce ar trebui sa tina muchia ce merge deasupra drumului. Singurul inconvenient este ca poteca, desi bine marcata, e foarte putin umblata, frunzele de asta-toamna si-au facut mormant vesnic pe trasa noastra si ascund toate capcanele posibile, mai ales cazaturi, crengi, pietre si ce s-o mai gasi prin padure. Dupa 800 m incredibili de lenti si cu perspectiva a 2 kilometri asemanatori in fata hotaram sa ne retragem cat mai curand in drum, asa ca ne angajam intr-o coborare directa pe versant- o balaureala pe cinste. Desi unghiul creste pe masura ce ne apropiem de asfalt, avem noroc ca nu exista ruperi de panta si cum simtim bitumul tare sub talpi, ii dam pedala pana in Costesti, unde ii gasim pe prietenii nostri la masa. 

Daca pentru ei ziua s-a terminat, noi facem doar o pauza, ne refacem rezervele de energie si lungim tura, caci masina noastra este peste dealuri, in Bosorod. Pentru a ajunge acolo avem doua optiuni. Putem sari un deal mai mic (via Ocolisul Mic) sau un deal mai mare (via Tarsa). Nu este greu de ghicit ce varianta am ales. Urcarea spre Tarsa incepe domol, pe drum ingust dar asfaltat si fara trafic. Dupa 2-3 kilometri gradientul creste si ne trezim pedaland din greu pe o Valea Fiarelor de trei ori mai lunga. Norocul nostru ca e totusi asfalt, caci cu drum de tara lucrurile ar fi fost de-a dreptul provocatoare. Radu baga carbuni si dispare din raza vizuala, eu continui lupta cu pedalele, cu cate o masina venind din spate si tragand si ea din greu la deal. Castigam in felul acesta cam 600 m diferenta de nivel dintr-un foc si tare bine e sa fim din nou pe dealuri, sa ne racoreasca vantul si kilometri ramasi sa fie ori un deal-vale, ori o coborare continua. Peste Retezat se aduna nori amenintatori de ploaie, asa ca ne grabim si noi sa pierdem altitudine, ca sa ajungem la masina uscati. Radu alege o coboarare pe o muchie, coboare faina, pe drumuri de iarba, prin fanete si prin curtile oamenilor, astfel incat la fiecare 2-300 de metri trebuia sa ne dam jos de pe bicicleta, sa deschidem si sa inchidem o poarta. Ajungem in felul acesta in Alun si de acolo avem drum bun de tara pana la masina ce ne asteapta cuminte, sub un nuc, in Bosorod.
Pe culmea spre Alun, doar noi si vacutele
Drumul de trei ore jumate spre casa ne pare lung, insa in Sureanu e de revenit si in toamna, dupa ce coboara stanele si padurea isi schimba culorile. Nu as zice nu unor zile senine de pedalat pe culmile molatice, cuprinse de galbenul-maroniu al ierbii, dar scaldate insa de soare si mangaiate de un cer albastru fara pata. Momentan incepe vara, cu ale sale zile cu vreme schimbatoare si cu ploaia regulamentara de la pranz.



Foto by Radu

luni, 30 aprilie 2018

Epica Sureanu- Cea mai lunga zi


Motto: "Inca nu mi-ar revenit din salbaticie, sunt de ceva ore la munca si inca ma intreb ce dracu caut eu aici".

As spune ca asta a fost cea mai frumoasa zi a epicii. A fost poate si cea mai grea, daca ar fi sa ma uit pe raportul intre kilometrii parcursi si diferenta de nivel, a fost ziua in care ne-am imputinat, insa eu nu mi-as fi putut dori nimic mai mult de la o zi de pedalat pe coclauri.
Chiar si cand ziua a continut ceva carry-bike. Dar ce e MTB-ul fara carry-bike?
Dimineata a inceput glorios cu sapte biciclisti parcurgand pe lung Fundatura, traversand de nenumarate ori raul, reusind macar partial sa ramanem uscati la picioare si bucurandu-ne de locuri. Mergem spre un conac aflat in partea superioara a Fundaturii, unde ciobanul Ion ne-a sfatuit sa cotim stanga ca sa iesim din nou in culme. Nu cred ca au fost prea multi turisti care au batut locurile astea si faptul ca suntem iesiti din track si nu avem nimic mai mult decat sfaturile de cu seara si doua harti ne incanta maxim pe mine si pe Radu caci abia acum tura are potential sa devina epica si pentru noi. La capatul Fundaturii gasim un parau lateral din care luam din nou apa, apa cu gustul de pamant cu care deja am inceput sa ne obisnuim si ne facem curaj pentru 50 m diferenta de nivel de push/ carry bike, peste un deal ce ne va scoate din nou in locuri mai deschise. Deasupra Fundaturii sunt drumuri prin padure si drumuri de iarba ce ne poarta in parcurs usor spre Poiana Omului. Ah, si semnal, ce ne permite sa incarcam o bucatia noua de harta pe telefon. 
Asteptand cafeaua de dimineata
Mic-dejun
Una din multiplele traversari ale paraului
Iesind din Fundatura
In echipa e mareu mai usor
Zari deschise
Poiana Omului reprezinta revenirea pe track, insa aventura ramane, caci de aici locurile sunt noi. Nu ne mai putem baza decat pe ce vedem pe harta ori din satelit, daca avem semnal. Primele ganduri de abandon incep sa apara si dupa 2-3 kilometri Andrei si Octavian hotarasc sa se intoarca. De momentul asta imi era cumva cel mai teama, caci Poiana Omului este suficient de aproape de catune mai inchegate si iti permite o revenire in Costesti in maxim 2 ore, acolo unde cealalta parte a grupului este cantonat la o pensiune cu pat, dus, gratar si alte cele. Luam mancarea ramasa de la oameni si noi ceilalti 5 ne continuam drumul spre Sureanu. Urmam un marcaj bun BA ce ajuta sa depasim relativ usor cateva varfuri impadurite precum Porumbelu Mare si Varful Rudii. Sub cel de-al doilea facem pauza pentru masa de pranz si cat Radu se duce sa caute apa, noi ne infruptam din casul ramas si terminam chiar si zerul din punga. Spre linistea lui Cristi, Radu se intoarce cu bidoanele pline, asa ca acum ne putem continua nestingheriti drumul. 
Punand tara la cale in Poiana Omului
Prin paduri verzi de fag
Si pe culmi
Pictura naiva intr-o troita din Sureanu
Partea a doua a zilei este si cea mai grea, urcam constant spre Varful Tampu si apoi spre Steaua Mica, un varf de 1671 m. Desi drumul este in mare parte ciclabil, scurte gaturi te fac sa iesi din ritm. La final, inainte de a iesi in golul alpin avem de dovedit un jgeab bolovanos, pe care pentru mine si Radu urcarea merge sisific de greu. Suntem amandoi cu bateriile pe 0 si ne-am lovit pe amandoi si in acelasi timp de zid. Nu am mai avut senzatia asta de sfarseala de la Bucegi 7500. In turele in doi caram dupa noi o rezerva consistenta de dulciuri si in general, mancam mult mai multi carbohidrati decat am facut-o in zilele astea si mai ales azi. Astfel incat, momentul in care organismul trece pe arderea grasimilor e dureros, caci orice gat mai aprig ne pune plumb in picioare si gafait in respiratie. Trecem peste moment cu rezerva strategica de dulciuri de la Vali si viata redevine traibila si pe doua roti. Radu pleaca inainte, dorind sa iasa mai repede in culme si sa inspecteze stana pe care am vazut-o pe satelit. Eu raman sa ii astept pe oameni pentru ultimii metri de push bike pana ce drumul se va inscrie confortabil pe linia crestei si se va aplatiza.

Sureanu si nimic mai mult
Uite asa era mormolocul de mare in balta din care am luat apa. 
Ziua lunga de mai ne lasa inca suficient timp pentru un spalat la rau si pentru a cauta locul de bivuac perfect, caci stana iese din discutie. Desi mare si cu multe acareturi este si destul de murdara si parca dupa atatea nopti faine petrecute sub cerul liber, nu am vrea sa renuntam fix la ultima. Ne este suficient sa stim ca avem un adapost deasupra capului in caz de ploaie, asa ca mergem spre padurea de brazi de deasupra stanii unde ne intindem hamacele. Lungim seara cat putem de mult in jurul focului datator de caldura, caci la noi in dormitor e un frig si un curent de zile mari. Se pare ca vom dormi cu toate geamurile si usile deschise in noaptea asta.

Sesiune foto pe campurile de branduse de deasupra stanii
Ultima sera la foc din epica noastra

duminică, 29 aprilie 2018

Epica Sureanu-Din nou in Fundatura Ponorului


Cum incepe o zi frumoasa pe munte? Pai cu miros de foc si fum, ce precede mirosul de cafea. Oala de 7 lei incepe sa se inegresca pe la exterior, semn ca epica noastra merge mai departe. Terminam mancarea din rucsac si ne continuam plimbarea pe dealuri. 


Mirosul de cafea, cuvantul magic Nutella si soarele pe cer pot trezi orice somnoros
Vrem sa ajungem deasupra satului Fizesti, de unde stim de toamna trecuta o coboarare faina printre case, capite si cai liberi, cu Retezatul batandu-te prieteneste pe umarul stang si Parangul ramanand in spate. Dureaza ceva mai mult decat ne-am asteptat, dar parcursul urmat a fost unul din cele mai pitoresti cu single trail-uri prin padure si drumuri de iarba pe deal, cu mici gaturi de urcat si decizii de luat la bifurcatii. 
Single trail printre mesteceni. Cinste celui cu track-ul

Mai si impingem la biciclete, dar totul e mai usor cu Retezatul pe fundal

Minutul 91
Coborand spre Fizesti
Coborarea spre Fizesti merge bine si unicul nostru gand este o pauza lunga de hidratare cu bere. In primul sat nu avem noroc caci nu gasim nici magazin si nici bodega, asa ca oprim la primul birt care ne iese in cale in Galati. Prima bere intra pe nerasuflate. La fel si primul borcan de tocana de legume pentru mine si pentru Radu. Cu ceva in stomac si nivelul de lichide refacut putem sa pedalam linistiti pana in cel mai mare sat din tura noastra- Pui. Aici, la drumul mare si la poalele Retezatului speram sa gasim ceva mai mult decat magazine. Sper sincer sa gasim si un loc unde am putea manca ceva cald. Si intreband in din bar in bar, ajungem la cofetaria satului care functiona pe post de fast food. Un fast food cinstit fara junk food. Din toate terasele ochite in Pui asta era de departe cea mai banala, cu niste mese verzi de plastic afara, dar aparentele insala uneori. Meniul are 10 feluri de mancare, suficiente cat sa ne potoleasca pe deplin foamea si combinatia de ciorba, gratar, cartofi si salata multumeste pe toata lumea,

Daca nu am fi pregetat destul si nu as fi platit deja, mai ca as fi facut fata si unui cremsnit cand am vazut tava uriasa cu feliile portionate aparuta din senin in vitrina. Dar ma abtin, caci trebuie sa ne asternem la drum si nici loc in bagaj nu mai avem ca sa luam la pachet (din dezavantajele epicelor).

In Ponor ne definitivam proviziile pentru seara cu ceva carnati subtiri de prajit si o jumatate de tarie si pornim pe urcarea spre Fundatura Ponorului. Incercam sa ii convingem pe oameni ca urcarea nu e chiar asa de speriat cum si-o imagineaza ei, ciclabila in totalitate, cu un peisaj ce se schimba constant si mai ales cu atractia Fundaturii Ponorului la capat de drum. Tuturor le-ar face placere sa ajunga acolo si sa petreaca putin timp, asa ca hotaram sa ramanem peste noapte in zona, fie in Fundatura, fie in padurile de mesteceni de deasupra ei.

Atat eu cat si Radu suntem aici in teren cunoscut, caci locul ne-a vrajit inca de la prima vizita din octombrie anul trecut si as putea reveni oricand in zona, ba chiar as putea sa petrec cateva zile pe pajistile verzi, nefacand nimic, ascultand doar cum trec secundele, urmarind soarele pe cer, apa cum intra in pamant ori focul ce coloreaza si incalzeste serile racoroase de munte. Insa Fundatura este o supriza pentru toata lumea, caci ea trebuie cautata si batuta la pas, nu te poti teleporta in buza ei si curpinde de acolo intreaga liniste si vraja a locului.
Deasupra Fundaturii

Ca si in ziua anterioara stam foarte bine cu timpul si avem doua sau trei ore de lumina pentru a savura clipa, a lasa ochii sa se imbete de marea de iarba verde, a cauta apa ori branza de cumparat. Radu pleaca mesager spre ciobanul Ion, ce se dovedeste om de omenie si pe langa cele 4 kilograme de cas proaspat si putin sarat ne ajuta si cu cateva sfaturi pretioase despre sursele de apa, una din variantele de a iesi din Fundatura si de ne continua traseul spre Sureanu, precum si cu un loc potrivit de inpotat. 
Hoinarind prin Fundatura
Baciul Ion si bacita
In seara aceasta luna ne va gasi intr-o livada de pruni dintr-o curte de casa abandonata. Avem copaci pentru hamac, suntem protejati de vant, avem loc sa facem vatra si putem improviza chiar si niste bancute, avem o apa semi-potabila dintr-un parau ce curge 50 m mai jos de noi si ne salveaza de la a a fierbe litri de apa din raul cel mare. Iar la masa ne infruptam pe saturate din mingea alba de cas ce dispare usor usor din punga, fie asortata cu ceapa si paine, ori transformata in fondu, odata ce am dovedit carnatii de gratar.
Instalandu-ne dormitorul in livada de pruni
Sedinta de seara

Daca mai avea cineva vreo indoiala ca nu am fi niste sfinti

Track si date: aici 

<< Epica Sureanu-Ursici sau despre cum ne asternem la drum

Epica Sureanu - Cea mai lunga zi >>


Foto by Radu