joi, 25 mai 2017

Trascau + Bikepacking = Tot ce iti poti dori (platoul Bedeleu, Cheia, Poiana Ascunsa)

Lumina ma trezeste insa o ignor, tragand bandana pe ochi. Pare ca nimeni nu misca in front, asa ca mai fur niste dulci zeci de minute de somn. Soarele nu ne-a gasit inca pe noi cei din hamace, dar oricat am vrea sa amanam momentul, in fata ne sta o zi lunga si e bine sa plecam devreme. Impachetam, micul dejun e relativ frugal si usurati de greutate pornim sa impingem bicicletele la deal. Trebuie sa iesim practic de pe valea pe care ne aflam si drumul degradat, partial noroios si cu panta mare nu ne lasa alternative. Dimineata push bike, la pranz carry bike, seara tot push bike. Asta o sa fie o zi lunga, cu kilometri putini. Dar de calitate. 
Sa fie single trail
Iesim in platoul Bedeleu printr-o sa verde, plina de flori, flancata pe una din margini de o liziera de padure. Asta era locul perfect de bivuac, dar nu aveam nicio sansa sa ajungem aici aseara. Ne multumim cu perspectivele pe care ni le ofera acum, pe ziua, si luam sub roti drumul innierbat de pe platou. Cand si cand cate un marcaj, un stalp ca reper si GPSul, insotitor fidel si tacut, prieten de nadejde si legatura noastra dintre planurile de acasa si realizarile de la fata locului. Pe alocuri drumul devine poteca, chiar un single trail care ii pune la grea incercare nervii lui Cristi, surprins putin de tehnicitatea si angajamentul cerut de ziua de azi. E greu de explicat de ce asa si nu pe drumuri ocolite, de ce se merita un push bike pentru o coborare faina, insa nu ma chinuiesc prea tare sa o fac. Fiecare trebuie sa se convinga singur, stiu bine cat poate Cristi si piticii sunt doar in capul lui. 
In loc de cafea, push bike


Pauza la iesirea din Platoul Bedeleu
Inainte de coborarea spre Bradesti impartim si ultimele doua branzoaice si o jumatate de salam de biscuiti si cu rezervele pe zero, ne dam la vale.





Primele case din Valea Poienii
Coborarea e si ea single trail initial, apoi drum spre Valea Poienii, un catun suspendat intre cer si pamant. Fanare, cateva case, vaci pascand molcom, drum prafuit la care nu a ajuns niciodata asfaltul si o batrana ce culege flori. Are deja un buchetel strans si acum le alege doar pe cele care ii fac cu ochiul, fara graba, cu pasul domol si gandurile departe. Mi-ar placea sa stiu la ce ii fuge mintea acum si ceva din modul in care merge, isi tine spatele si capul imi sugereaza ca nu la treburile de zi cu zi, ci la ani trecuti, cand fata mare fiind, culegea flori pe aceasi margine de drum in acelasi sat inghetat in timp, poate doar ceva mai animat, caci pare ca si satul a imbatranit impreuna cu putinii oameni ramasi pe langa gospodarii. Ne salutam cu gand bun, intrebam de drumul pana in Bradesti si de magazin. 

Vestile sunt incurajatoare si lasam Valea Poienii in urma pentru o scurta urcare ce ne conduce in centrul Bradestiului. E mult spus sat. O adunatura de case, o cutie postala si un indicator turistic. Atat. Magazinul e inchis, asa ca Radu pleaca in cautarea propietarului. Pana se intoarce Radu, inspectam toate usile si ferestrele si golul de foame din stomac devine mai mare caci magazinul pare rupt din stepa mongola...Cateva conserve anemice, niste pufuleti si multe lazi de bere constituie intreaga oferta, asa cum se vede ea de afara. Nici cand intru in interior nu e mai bine si impreuna cu Radu incerc sa gasesc niste combinatii de mancare pentru o masa de pranz care sa ne domoleasca foamea, mai ales ca nici micul dejun nu a fost cine stie ce festin: conserva de carne, ciuperci la borcan, conserva de peste si biscuiti la 20 de bani bucata. Si din nou ne scoate painea mare si buna. Pregetam la pauza de panz urmarind cu privirile si ingrijorare crescanda norii care se tot aduna in jurul nostru, dar stim ca nu e rost de stat. Trebuie sa ajungem astazi in Intregalde si sa mai adaugam ceva kilometri la bilantul anemic de pana acum. 
Masa din Bradesti
Incepem cu o coborare cu de toate spre Cheia. Fanete, poteca lata prin padure, putin noroi si multe treceri ale apei, cand pe pietre, cand pe punti din cate un bustean cioplit. Uneori fara balustrada, la simtul echilibrului propriu. Ploaia ne da tarcoale, dar la cate salase sunt pe aici, avem unde sa ne adapostim. E incorect sa le spun salase, caci aici, pana acum 50 de ani, intr-o casa cu o singura camera si acoperis de fan locuia o familie intreaga. La una din primele case, o casa mare cu gospodarie inchegata, ce tradeaza buna starea de odinioara, printre gard se zareste o batrana (tanti Laurica ???). Usor grea de urechi, priveste cu ochii pierduti in ceea ce era odata. Parca citesc in trupul ei durerea a ceea ce nu mai e, pustiul din sat si linistea mormantala din viata. Toate s-au dus, toate s-au imprastiat, pe toate le inghite usor pamantul, asa cum vom vedea si maine. 


Frumoasa coborare spre Cheia
Tot pe single trail
Team work
Ne apropiem
In timpul zilei m-am tot gandit si catunul asta imi parea de necuprins cu mintea mea de orasean. Nu puteam sa imi dau seama ce i-a determinat pe oameni sa se stabileasca pe termen lung aici. Cheia e in fundul pamantului si la capatul lumii dupa toate standardele. Catunele din Cernei sunt de-a dreptul la sosea daca e sa ne gandim ca in 50 de minute esti in Valea Cernei si de acolo, pe asfalt in Baile Herculane. Aici in schimb, 3 poteci de picior te scot dupa o ora jumate la 2 drumuri de pamant, in 3 sate (Bradesti, Intergalde si la Manastire la Ramet) locuri aflate ele insele la capat de lume. Revenind acasa si citind putin am descoperit ca in urma cu 50 de ani locuiau in Cheia 50-60 de familii. O serie de mori de apa si cresterea animalelor le asigurau oamenilor veniturile necesare traiului de zi cu zi.

Cu toata imaginatia de care dispun nu pot da viata satulului asta. Nu il pot vedea cu ochii mintii animat, vesel, plin, ci doar tacut, izolat, retras, asa cum l-am cunoscut acum multi ani cand am ajuns prima data pe aici prin Cheile Rametului. Si toti Apusenii se golesc usor, usor. O analiza a Directiei de Statisica Alba arata ca in judet sunt 10 localitati care nu mai au niciun locuitor de ani de zile si alte 30 de localitati cu mai putin de 10 locuitori permanenti, Iar tendinta e clara in intreg judetul: in 20 de ani, Alba va pierde datorita sporului negativ si dezvoltarii economice deficitare aproximativ 62.000 de locuitori.. Nu am idee daca Gabriel Suliman, omul care a dus downshiftingul mai jos decat m-as fi putut gandi vreodata ar putea face o diferenta aici, dar povestea lui merita fara indoiala urmarita. Iar daca vara ce vine vreti sa imbinati utilul cu relaxarea, aruncati o privire peste activitatile de voluntariat pe care le propun oamenii.
La liliachul inflorit in sat
Dupa ce traversam apa Rametului incepem un pushbike lung spre Dealul Geoagiului. Sa fi fost 45 de minute de efort si sudoare, dar macar avem parte apoi de o coborare lunga pana in Intregalde. Aici ajungem odata cu soarele si nu ne oprim decat la magazinul din centrul satului, magazin in care intram de mai multe ori, pentru bere, mancarea de la ora 18.00, cumparaturi de seara, provizii suplimentare etc. Nu am facut foamea, dar nici indestulati nu ne-am simtit pana acum, asa ca avem de gand sa corectam aceasa deficienta in seara asta. Initial Cristi si Octavian se cam codeau la masa, ce e drept nici borcanul cu mancare de fasole nu era vreo delicatesa, dar le-am zis sa puna mana sa manance, ca mai dureaza pana la masa de seara, mai si pedalam ceva si vorba aia, ce-i in mana, nu-i minciuna, ia si baga in stomac :).
Pauza dupa push bike
Dupa ce am rezolvat toate treburile administrative ne continuam dupa-amiaza pedaland pe un drum bun spre Negrilesti. Suntem fortati de imprejuari sa ne reconfiguram tura si in loc sa cotim spre vest, spre Rosia Montana, trebuie sa gasim o cale spre est, care sa ne scoata inapoi in zona cu Teius-Aiud. Exista, evident, o cale directa (drumul ce vine in Intregalde) dar nimeni nu vrea asta). Toti mai vrem putin aventura si maine. Cu ajutorul hartii ne facem un plan: cumva, nu stim cum, dar sigur se poate sa ajungem la Iezerul Ighiel si de acolo treaba e simpla ca lumina zilei: drum forestier, asfalt prin sat, asfalt si mai bun, sat si mai mare, pana in drumul national. Ar fi si un marcaj: cruce galbena ce ne va duce acolo la nevoie. Marcajul paraseste satul dar continua pe drum bun spre Negrilesti. Da, satul ala cu Poiana cu Narcise din Valea Negrilesei. Nu avem treaba cu asta, norocul nostru, caci la vremea asta arata cam asa.

Noi vrem sa ajungem in Platoul Ciumerna (aparent Ciumerna nu e un toponim legat exclusiv de Muntii Cernei), dar oamenii din sat ne sfatuiesc sa mergem spre Poiana Ascunsa si sa innoptam acolo. Poiana asta Ascunsa revine obsesiv in recomandarile satenilor la ale caror porti am batut rand pe rand cautand branza de vanzare, poate slana (d-asta nu am gasit) si palinca. Gasirea unui bot de branza a fost o aventura in sine si din recomandare in recomandare, mai incurcand casele, trecand pe la crescatori de capre, o familie careia ii intarcase vaca si in final la o gospodarie care avea o stana mai sus pe munte am gasit o bucata de branza proaspata, nesarata, fara apa, pe la 2 kilograme din care am mancat cu pofta 2 zile la rand. Branza a fost deci primul trofeu al serii, si i-a apartinut echipei Vali-Mike, baietii s-au ocupat mai departe de palinca pentru seara de la barul comunal (buna, aromata, am baut chiar si eu) si ultimul hop de trecut era locul in care urma sa innoptam caci era deja ora 20.20 si noi tot nehotarati eram. Ultimul om peste care ne dam si care cara o butelie ne incurajeaza si ne zice sa o luam spre Poiana Ascunsa, caci in 45 de minute ajungem. Stiu eu ca la muntenii astia 45 de minute pot sa fie si 90, dar prea multe optiuni nu avem si speram cumva ca odata ce ne ridicam deasupra vaii sa gasim un loc bun pe unul din versanti. Preferabil cu un acoperis deasupra capului caci se stang nori de ploaie din ce in ce mai grosi si chiar si eu si Radu, care suntem in general optimisti, suntem de parerea ca nu prea merge sub cerul liber in seara asta. Trebuie oricum sa mai castigam putina altitudine caci aici e foarte multa umezeala si probabil ca se va lasa si frig peste noapte. Ploaia ar fi doar bonus in fundul asta de vale.
Frumosul drum spre Negrilesti (frumos datorita luminii)
Cele 45 de minute promise debuteaza in forta, cu un push bike spre un drum ce merge de-a coasta dealului. Dam peste un adapost nou nout ce seamana cu un viitor grajd de cai si il retinem ca varianta de rezerva daca nu gasim nimic in mult promisa Poiana Ascunsa. E adevarata ca numele asta creeaza cat ai clipi o usoara fascinatie si o mare curiozitate si deja imaginatia plasmuieste o poienita inconjurata pe toate partile de padure, linistita, departe de zgomotele satului, cu plapuma neagra a cerului deasupra capului. Drumul pe care intram urca in continuare si nu as avea o problema cu asta, daca noaptea nu ne-ar sufla in ceafa. Si ploaia. La o ultima curba, cand imi pierdusem deja rabdarea las bicicleta si ma duc pe jos sa imi fac o idee cat se mai joaca drumul asta cu nervii nostri. Radu ramane in urma. Baietii sunt mai in spate. Discutasem deja cu Radu si stabilisem ca nu ne putem asuma riscul unei nopti sub cerul liber si cu norii astia de ploaie ce stau la panda, daca nu gasim niciun acoperis in poiana, va trebui sa ne intoarcem la adapostul de cai. Nu vreau sa ma gandesc ce fete ar face baietii la varianta asta. Urc hotarata, de parca hotararea mea ar putea schimba cu ceva locul poienii sau adaposturile de acolo, insa dupa vorba ca celor indraznesti norocul le surade mereu, ochii descopera cu usurinta un jgheab promitator pentru spalat si apoi un acoperis. Poiana e asa cum mi-am imaginat-o. Nu am timp sa ma duc sa investighez adapostul dar de departe acoperisul pare bunicel si sunt convinsa ca o sa putem improviza ceva la nevoie. Asa ca plec in alergare usoara sa le duc vestile bune baietilor. Toata lumea e multumita de locul de innoptat si cat desfac baietii bagajele ma duc cu bicicleta sa inspectez si alte 2 adaposturi vizibile in poiana si pana la urma il alegem pe cel mai indepartat, in fapt o stana care ofera o veranda numai buna, cu acoperis bun, curata, unde fie ne putem intinde hamacele cu mici inginerii, fie pur si simplu ne intindem saltelutele pe podeaua de lemn. Primii stropi de ploaie ne gasesc la spalatoare, dar deja nu mai conteaza. Seara asta se anunta buna. Doar focul o sa fie sarit, insa compensam cu masa gustoasa formata din branza mult cautata, rosii, castraveti, ceapa, palinca, niste cornulete cu gem si multa voie buna. Baietii organizeaza putin hamacele si suntem gata de somn cu ultimii picuri ai ploii cazand pe streasina. Peste noapte norii aveau sa se risipeasca si sentimentul de a te gasi la adapost, cu prietenii aproape, privind cerul instelat dintr-un hamac ce se leagana usor e nepretuit.
Push bike la ceas de seara
Calatorii si unul din adaposturile din Poiana Ascunsa
Traseu aproximativ: deasupra satului Coltesti- Platoul Bedeleu- Bradesti-Cheia-Dealul Geoagiului- Intregalde-Negrilesti- Poiana Ascunsa

Date si track aici


Foto by Radu

miercuri, 24 mai 2017

Trascau + Bikepacking= Aventura (Piatra Secuiului)

In ultimul weekend au fost o multime de concursuri: Prima Evadare, Cozia MTB, Transilvania 100 K etc, insa nu as fi dat pentru nimic tura faina, facuta alaturi de prieteni dragi, prin munti prin care nu am mai ajuns de ani de zile. Febra concursurilor a trecut pentru mine de multa vreme. Acum altfel suna planurile care imi aprind imaginatia. Trairile de la un maraton sunt fara indoiala intense, insa ele dureaza 4-6 ore si se amesteca peste timp pana cand mai raman in urma doar franturi. Cu greu mai pot delimita un Ecomarathon de cel din anul urmator. Insa tura epica din Fagaras facuta in 2015 cu Doru, Dani si Radu imi este clara in minte zi dupa zi si a constituit un punct de cotitura in relatia noastra cu bicicleta si cu timpul petrecut in sa. De atunci cautam, desenam, ne rafinam bagajul si echipamentul, iar planurile se indreapta spre ture de MTB prin munti adevarati. Pe poteci, cu push si carry bike, cu coborari faine si urcari provocatoare. Locuri faine, masive noi, rasarituri si apusuri, simplitate, minalism, repede si usor. Si bucurie, pe care daca poti sa o imparti cu prietenii e cu atat mai mare.

Cand am lansat ideea unei ture in Trascau (nici macar nu a fost idee, a fost mai degraba informare) nu ma asteptam sa raspunda nimeni, avand in vedere ca a fost anunatata oarecum de pe o zi pe alta, insa in mod surpinzator, sambata pe la ora 11.30 plecam din Aiud 5 oameni pe 5 biciclete. Unii mai crispati, altii mai relaxati, privind curiosi, tematori, increzatori la cele 3 zile ce ne stateau in fata. Un mix de sentimente caracteriza grupul nostru, dar cu totii stiam ca vom avea parte de trei zile pline. Cu incertitudini, cu transpiratie, cu dormit sub cerul liber, cu sate uitate de lume si cu noi, invartind mereu cate o pedala.
La ceva de genul asta visam
De planificarea turei s-a ocupat Radu si Strava heat map ne promitea off-road inca de la iesirea din localitate. O urcare cinstita de 120 de metri printr-o padure de salcam ce indulceste parca panta venita prea devreme in economia turei. Dupa marcajele ramase pe ici- pe colo, as zice ca am folosit acelasi drum pe care s-a alergat si la Aiud Maraton. Iesim curand intr-o miriste si continuam legat pe dealuri, cu ceva spor, urmand o retea de drumuri ce mergea paralel cu asfaltul ce strabate Cheile Valisoarei si iese la Rametea. Au trecut ceva ani de cand nu am mai ajuns prin locurile astea si ma bucur ca mutarea la Brasov le-a adus cumva, macar psihologic, mai aproape.
La plecarea din Aiud: Cristi si Octavian usor crispati, Vali incantat si eu...cautand trackul pe ceas
Pe miriste, aproape de poligonul de la Aiud
 Moralul este sus, pedalam cu spor in ciuda caldurii, soarelui de inceput de vara si mustelor ce ne urmeaza ca un alai. Fiecare cu roiul lui, de care scapam aparent pe scurtele coborari ca sa fim prinsi din urma pe urcari. E bine ca nu a mai plouat de ceva vreme in zona, caci drumul este de pamant si are potential sa genereze un noroi cleios si nefast care sa ne faca viata grea. Doar apa din bidoane se termina in mod accelerat si perspectiva de a cobori in Podeni ne bucura pe toti. Podeni si Coltesti sunt cele doua sate prin care vom trece astazi si este deci imperios necesar sa oprim in fiecare dintre ele pentru masa, rezerve, apa, bere si tot ce ne mai doreste sufletul (si evident se si gaseste la magazinul satesc). Degeaba visezi tu la o ceafa la gratar, daca pe rafturi gasesti maxim o conserva de carne de porc. Uneori nici atat, sau poate magazinul e inchis, insa nici macar asta nu constituie o problema caci un biciclist infometat si insetat, in fata caruia sta o urcare pe Piatra Secuiului, e in stare sa intoarca satul cu fundul in sus pana il gaseste pe omul cu magazinul. Iar daca sunt 5 biciclisti si nu unul, va dati seama ce iese. Din fericire nu a fost cazul (inca) pentru ca desi magazinul era inchis, vanzatoarea era in zona. Sub umbrar asternem masa mare cu rosii, peste, zacusa, paine, dulciuri si bere si ne incarcam bateriile pentru partea a doua a zilei- urcarea pe Piatra Secuiului.
Peste dealuri
Podeni...venim
Masa de pranz
 Urcarea spre Piatra Secuilui, desi aparent groaznica prin diferenta de nivel de acoperit. se dovedeste a fi in cea mai mare parte ciclabila. Pe masura ce castigam altitudine locurile devin din ce in ce mai verzi si ochiul se bucura nespus. Drumul ne poarta fara cusur pana la 15 minute sub varf, intr-o sa unde lasam bicicletele si o luam la pas, pentru ca imi doream o revedere cu intreaga zona unde pe vremuri am parcurs pe verticala frumoase trasee de catarare. Pe cand descopeream la escalada traseele din Rametea imi doream un trekking pe Piatra Secuiului ce se ridica atat de ademenitoare deasupra noastra, dar nu imi imaginam ca voi ajunge pe ea, aproape pe doua roti.
O poarta de un veac si ceva
Muncind la deal
Rametea se vede foarte fain de sus, un cluster de case cu piateta centrala si biserica si cateva strazi-tentacule ce pleaca razant din ea. Cetatea de la Coltesti se lasa si ea identificata usor, precum si valea pe care vom urca astazi seara/ maine dimineata spre Platoul Bedeleu.
Rametea
La vale
Reintrati n padure
Biciclistii si Piatra Secuiului
Pana una alta, este momentul sa coboram din nou la asfalt, pentru o noua tura de aprovizionare. Mancarea trebuie aleasa cu grija din oferta relativ redusa a magazinului din Coltesti (cel putin comparativ cu diversitatea cu care suntem obisnuiti in orasele mari) si trebuie sa fie si gustoasa, si usoara, si compacta, caci pana la masa de seara, mai avem vreo ora jumate de pedalat cu toate proviziile in spate. Fiecare se alege cu cate un supliment la bagaj si dupa ce ne desfatam unii cu bere, altii cu Piston (un fel de bautura energizanta cu aspect de ulei de lant) si altii cu o Cola clasica, iesim din sat si luam calea padurii. Padurea de foioase, cu raulet pe marginea drumului promite locuri de innoptat, dar la ceasul inserarii nu gasim chiar locul visat. Unii vor copacei pentru hamac, altii vor platforma pentru bivuac, toti vrem vatra de foc, rau aproape pentru spalat si cat mai putina umiditate. Greu de impacat atatea doleante, asa ca fiecare mai lasa putin de la el, dar intr-un final ne instalam intr-un luminis, 3 hamace, 2 saltelute, vatra de foc intr-un sant si inarmati fiecare cu cate o tepusa ne punem pe prajt carmati. Nu prea multi, ca a trebuit sa ii caram cu spatele. Doi de caciula, ceva legume si nelipsita conserva de peste. A si o rola mica de cascaval taiat julien de Vali, sa ajunga la toata lumea. Doar cu painea suntem darnici. Fanteziile culinare cu paine prajita cu unt si usturoi ori slana picurata pe paine se amana cel putin pana seara urmatoare.

Noaptea ne gaseste leganati in hamac si de data asta somnul vine repede, caci lasam in urma o zi plina. 
La fript carnati
Dormitorul
Traseul in linii mari:  Aiud- Podeni- Piatra Secuiului-Coltesti
Track si date: aici si aici
 
Foto by Radu

marți, 16 mai 2017

Bucegi, Holbav si Magura Codlei in saua MTB-ului

Cum trecea trenul printre munti...ca un sarpe luung, uite asa crestea si ingrijorarea mea legata de vremea de azi. Sau daca nu de vreme, cel putin de tot noroiul ce se prefigura peste tot, caci de la Timis in jos parea ca tocmai se oprise ploaia. Si versurile de mai sus se potrivesc foarte bine cu trenul de la Regiotrans pentru ca are multe vagoane. Nici in Sinaia nu parea mai bine, iar ora petrecuta in parcarea din gara contempland intamplarea nefericita nu a ajutat nici ea prea mult. Din fericire insa baietii sunt pusi pe treaba si ii dam inainte urmand planul initial. Pe asfaltul spre Cota 1000 ma gandesc ca oricum o dam, ori o sa fie noroi la vedere, ori o sa fie frunze moarte, pe care atunci cand sunt ude pe care aluneci ca sania. Dintr-o data imi vine o idee geniala, zic eu. Mai putem prelungi putin asteptarea off-roadului urcand in Bucegi pe Dichiu- Piatra Arsa si apoi facand o tura frumoasa pe platou. Daca putem, chiar bucla spre Omu- Batrana- Strunga.

Totusi spiritul de aventura al baietilor nu e chiar atat de dezvoltat si ei ar prefera sa ramanem la planul initial. Doar ca nu ne lasa drumul pe care ar trebui sa coboram din pasul Cota 1000 in Comarnic si care e (cel putin la inceput) un infect drum de exploatare activ pe care s-au tras de curand busteni. Si daca ma intelegeti ce vreau sa spun...era atat de grav incat ar fi insemnat carry bike la vale si ieseam de acolo impachetati cu noroi cat pentru doua spalari la masina. M-am dus doar in recunoastere, m-am convins repede si am facut cale intoarsa cu aceeasi viteza.

Asa ca trebuie sa reconfiguram. Urmatorul drum promitator pare a fi 5 kilometri mai la vale, probabil tot drum de exploatare, mai mare insa, caci aparea si pe harta. Realitatea o reprezenta insa un gard imens si multi dulai care blocau drumul cu pricina.

Asa ca nu ne ramane decat sa revenim la Bucegi si sa urcam pe drumul vechi si neasfaltat ce pleaca din Moroieni. Urcare faina pe care o fac sporovaind cu Vali. Diferenta de nivel se castiga constant, la intersectii ne regrupam cu Octavian si Andrei care vin mai incet si purtati de vorbe ne trezim la un moment dat in asfaltul ce urca de la Padina in Dichiu. De aici variantele sunt clare: Padina, ciorba si apoi asfalt pana in Sinaia sau direct Dichiu, ciorba, cu posibilitatea de a prelungi tura spre Piatra Arsa, Babele si retur pe off-road. Asa cum ar face orice om normal la cap, alegem varianta potential mai lunga. Era oricum deja ora 3 si mergea de minune o ciorba la pranz. Si celebra placinta cu branza (si stafide) de la Dichiu, de care nu a auzit nimeni, dar pe care ospatarita si-o "vindea" cu entuziasm. Pe noi ne-a convins, am luat cate o portie si a fost buna, dar nu deosebita. Mai putin buna a fost ploaia de pranz ce a venit in cateva rafale (grindina inclusiv) si ne-a cam taiat aripile. Octavian este cumpatat tura asta si coboara in Sinaia. Noi ceilalti trei iesim din cabana intr-o fereastra de ploaie, speram cu convingere ca vantul va mana norii si pornim pe asfaltul ud spre Piatra Arsa. Cand ajungem in zona de fals plat, ne prinde ploaia din urma si ne cadoriseste cu grindina si tot tacamul. Pana la Piatra Arsa insa se opreste.

La finalul asfaltului ne sta in fata un drum nisipos si plin de balti spre cabana, unde ne prinde a nu stiu cata repriza de ploaie. Plecam cat inca mai bureaza si impingem bicicletele pana in BG-ul care vine din Babele. Bucata spre Miorita merge bine, comprativ cu curba de nivel ce ocoleste Furnica si care este un fel de noroi miscator, un smarc bun sa inghita om si bicicleta, de nu pastrezi o linie cat mai pe iarba. Insa groaza noastra cea mare e de fapt Drumul de Vara si ne si imaginam cum o sa intram noi in noroi pana la glezne pe acolo. Din fericire suntem noi prea pesimisti, caci Drumul de Vara se dovedeste a fi chiar ciclabil. Ajungem cam infrigurati la cota 1400 si de acolo ii dam la vale pe drumul vechi, pe la Schit, pana in asfalt si apoi pana in oras. Conform legilor lui Murphy a iesit soarele fix cand am ajuns in Sinaia, dupa vreo 3-4 ore de ploaie.

Un personal ma duce acasa, la caldura si loc uscat.

Traseu: Sinaia- Cota 1000- Moroieni (asfalt)- Sanatoriul Moroieni- Dichiu (pe drumul vechi)- Piatra Arsa- ocolind Furnica- Drumul de vara- Cota 1400- Schitul Sf. Ana- Sinaia
Track si date: aici


Duminica- Explorand Magura Codlei, Holbav si Poiana Marului pe MTB

Si pentru azi se anunta o posibila ploaie pe la mijlocul zilei, dar mi-o asum.

Plec boiereste de acasa, pe la ora 10.00 si ma bucur de vant din spate pana in Codlea. Nu a fost un accident, chiar am planuit cu atentie tura sambata seara, aruncand un ochi si pe vreme, si pe vant, dar si pe harta. Aveam in plan sa prind traseul de la Maratonul Rafael, cursa de maraton, pe care sa il parcug in sens invers pana in Holbav, dupa care sa urc pe dealuri si sa trec spre Poiana Marului, coborand in pas si apoi in Zarnesti. Planul mi-a iesit in mare, desi a trebuit sa mai reconfigurez pe parcurs, insa pe la jumatatea zilei, cand eu ma gaseam inca pierduta prin padurile Magurii, imi cam pierdusem orice speranta.

In Codlea imi dau seama ca discul de franta de la roata spate agata intr-un punct, asa ca intorc bicicleta cu rotile in sus si ma apuc sa mesteresc. Nu reusesc sa il fac sa mearga mai bine, asa ca ridic din umeri si imi zic ca nu va fi decat putin antrenament in plus. Ajung cu usurinta de data asta in zona Maial, semn ca am invatat traseul si incep sa caut drumul de la Maratonul Rafael. Instinctul imi spune sa urmez triunghiul galben care stiu ca ma va scoate la strand la Codlea, dar trackul spune altceva. Decid sa urmez trackul si urmatoarele 2-3 ore simt ca ma invart fara cap si fara coada prin reteaua de drumuri si poteci largi ce bradeaza, aparent in toate directiile partea estica a magurii. Padurea de fag e frumoasa, ce e drept, nu ma intalnesc cu nimeni si nimic, sunt doar eu si bicicleta mea. Si ceasul care imi asigura cumva certitudinea ca la nevoie o sa ies de aici, atata timp cat are baterie. 
Cat am asteptat verdele crud al padurii de fag
Track-ul de la concurs ori a fost luat cu un GPS prost si are mult off-set, ori e din cauza padurii, cert e ca nu sunt aproape niciodata pe el, ori in stanga, ori in dreapta, eu pe drumuri, trackul prin boscheti. La un moment dat nu mai inteleg nimic din el si decid sa urmez un marcaj BA care stiu ca ar trebui sa ma scoata la un moment dat in partea opusa a Magurii. Orice e bun, numai sa ies de aici. Cu padurea asta deasa nu e simplu nici macar sa iti iei puncte de reper, dar eu simt ca tot in zona estica ma invartesc, pierd BA odata ajunsa pe muchie si decid sa tin muchia si sa cobor. Coborare initial urata, pe o vaioaga plina de frunze, mai mult tarand bicicleta dupa mine, vaioaga ce debuseaza in final intr-un drum, drum ce da intr-o poiana, poiana plina de balegi de vaci, civilizatia se apropie. Se aud masini si cum in Codlea nu-s, asta nu poate fi decat drumul ce vine de la Sibiu. Ajung pe asfalt la stranduri, ocolesc lacurile pe drumul lat prin padure si apoi ma chinui pe poteca ingusta de pe malul celalalt spre punctul glorios in care aveam sa prind din nou track-ul, de data asta cel de la semimaraton. Gasesc cu usurinta marcajele de la concurs si chiar daca punctele sunt aplicate pe spatele copacilor, cum urc eu, tot ma ajuta enorm la orientare.

Usurata de faptul ca in sfarsit sunt din nou pe drumul cel bun, nici push bike-ul nu mai pare asa de lung. Crucea albastra pe care o prind pare chiar buna, marcajul nou, bucatile perfect ciclabile alterneaza cu bucati scurte de push-bike. Momentan este o harababura generala in mintea mea cu marcajele din Magura Codlei, dar dupa cateva ture pe aici si putina documentare, lucrurile vor prinde mai bine contur, sunt sigura de asta.

Desi stau multicel in sa, simt cum constant diferenta de nivel si ma astept sa ies cat de curand in capatul vestic al magurii, in zona Poienii lui Sulica pe care aveam oricum de gand sa o explorez ca varianta de aventura in timpul saptamanii. Vremea e inca tanara si usurata de faptul ca am iesit din labirintul padurii si ca de acum ma voi invarti mai mult pe dealuri, imi continui planul initial si prind o coborare frumoasa in Holbav. Nu coborarea in sine e faina, cat mai ales peisajele, formele si unduirile dealurilor din fata ta etc. 



In Poiana lui Sulica
Coborarea se dovedeste a fi insa lunga si nu prea imi surade sa urc pe aici, poate o sa gasesc alta varianta mai buna pentru a urca in Poiana cu pricina, mai sunt ceva drumuri ce trebuie investigate pana sa dau un verdict clar. In drumul mare fac pauza si hotarasc sa continui spre Paltin. Nu am energie necesara unui nou push bike care sa ma scoata de pe vale si sa ma urce pe dealul ppus.

Pe culme de deal
Inainte de a iesi in drumul care vine dinspre Sinca Noua/ Sinca Veche intru pe asfaltul pustiu dar bun de pe DJ110. Stiu ca de aici se face un comunal bun, care nu apare pe Bikemap, ciclabil in intregime si care te scoate pe dealurile din Poiana Marului, dar eu vreau sa explorez variantele care pleaca fix din fundul vaii.

Urcarea pe variantele legate de mine e ciclabila integral cu ceva antrenament si ma scoate repede la lumina, fata in fata cu Bucegii si Craiul. De fiecare data cand ajung aici imi spun ca trebuie sa urc mai des, caci sunt frumoase tare locurile si din cale afara de linistite. Cumva ancestrale as putea spune. Ar trebui sa vin pe aici in fiecare anotimp.


Fascinanta perspectiva Craiului din unghiul asta

Locurile, vazute prin lentila ochelarilor
O parte din drumul ce imi sta in fata e similar cu cel din toamna trecuta cu Pinguinii, insa de data asta vreau sa evit o coborare directa in localitate si sa explorez o varianta de a ajunge direct in pasul de deasupra Zarnestiului. Imi iese destul de bine, desi am parte de ceva noroaie si zenul mi se tulbura abia pe la 17.40 cand constat ca in 40 de minute am tren din Zarnesti. Asta nu ar fi mare bai, daca urmatorul nu ar fi abia peste trei ore. E relativ clar. Ori prind trenul asta, ori pedalez pana in Brasov. Stiu ca nu am o problema sa pedalez pana acasa, ba as putea chiar sa urc si macar pana in Poiana Aviatorilor-Poiana Mica daca imi refac rezervele de energie in Zarnesti, dar parca nu as vrea sa ajung acasa odata cu noaptea, mai ales ca s-au strans suficiente ore de haladuiala si sunt multumita de descoperirile facute. Asa ca dau ce-i mai bun din mine sa ies cat mai repede in asfalt si de acolo sa zbor pana in oras. Imi ies, cu singura mentiune ca incurc directia garii, si in loc sa fac dreapta, fac stanga. Eram convinsa ca halta T.Mosoiu e spre stanga si gara principala e in dreapta, dar am gresit, pentru ca ma trezesc curand afara in oras. Si iesita din oras si fara rezerve refacute si cu ceva kilometri de pedalat pana in Rasnov. Incerc sa reconstitui in minte traseul trenului dar nu imi vine in minte clar nicio gara. Insa pana nu ma depaseste trenul mai e o sansa. Ajung sa merg cu 35 de kilometri la ora pe asfaltul ce duce spre Rasnov, uneori nici cu cursiera nu merg asa pe aici si sansa se intoarce din nou de partea mea, neasteptat, cand la prima trecere de pietoni din oras imi taie calea cativa oameni care par sa se indrepte spre tren...Oare sa fie pe aici vreo halta? O gasesc cu usurinta si urmarindu-le dialogul aflu ca mai sunt chiar 6 minute pana vine trenul. Lux. Am scapat si de kilometrii pana in Brasov. Nu credeam sa imi iasa, dar pana la urma inchei multumita o zi plina, cu drumuri noi, neudata de ploaie, cu frumusetea dealurilor inca pe retina si cu ganduri de reintoarcere. In fiecare anotimp.

Date si track: aici


vineri, 5 mai 2017

...si prost e drumul Chisinaului (II)

<--Lung e drumul Chisinaului (primele 2 zile)

Duminica, ziua 3- Chisinau- Iasi

Pentru azi aveam in meniu inca de cand am plecat de acasa vant din fata. Speram sa se mai schimbe... si s-a schimbat din rau in mai rau. La vant s-a adaugat si ploaia. A inceput la Calarasi si dupa ce a trecut prima rapaiala ne-am facut curaj sa o luam din loc. Calarasiul asta e un oras trist de provincie, aflat probabil pe langa ceva ferme de pasari/ porci, caci majoritatea magazinelor din piata erau magazine de carne, dar putini oameni intrau sa cumpere. Cei mai multi ieseau din piata cu cartofi. Nici Chisinaul nu era mai vesel, doar ca saracia nu era asa de evidenta. Trebuia citita in cladirile in ruina de pe bulevardul principal, in trotuarul bombardat si in amprenta de lunga durata a planificarii comuniste.
Parlamentul
Arcul de triumf...nu a fost chip sa scoatem firele din cadru

Monumente prolecultiste
Si sa nu uit de drumul groaznic spre Ungheni. Ieri am fost rasfatati cu drumuri bune, azi am dat peste partea cealalta, probabil majoritara a tarii, desi varianta spre Ungheni e si ea un drum european. In lucru. Cu bucati impecabile, proaspat refacute si cu sectoare intregi care arata ca dupa bombardament. Deja vantul potrivnic nu mai constituie o problema, caci nu ne lasa gropile sa mergem mai repede. Stanga dreapta se desprind obscure drumuri laturalnice spre sate mai mici, ce nu au vazut asfalt niciodata. Nu imi doresc sa ma fi nascut aici. Ca telul meu cel mai mare sa fie sa emigrez in Romania, ca mai apoi sa imi iau cetatenie romana si sa pot pleca la munca in UE. Alternativa ar fi sa raman acasa si sa traiesc la limita subzistentei dintr-un petic de pamant si o vaca. Si asa pare majoritatea Moldovei. Si daca e cineva care crede ca eforturile si integrarea Romaniei in UE au fost inutile, sau vrea doar sa se calibreze putin, e suficient sa treaca granita la Sculeni si sa mearga pana la Chisinau.

Imi petrec vremea facand un inventar al formularilor interesante citite ieri si azi pe marginea drumului:

Pravalia calatorul
Piata "Belgusul tarii"
Panou antiincendiar
Linia fierbinte (traducere pentru hotline, linia pentru sesizari si reclamatii).
Doar un exemplu
Ploaia se opreste de tot abia aproape de granita. Se vede cum se lumineaza cerul, dar drumul ramane ud, noi si bicicletele suntem ca niste porci si gazduirea la Catalin si Ioana pica la fix pentru 2 ciclisti infrigurati. Azi s-a racit cu 10 grade fata de zilele anterioare si adunat cu ploaia si udatura, se simte. In plus, s-au strans si azi destul de multe ore in sa, imi simt picioarele groaznic de grele, de parca pe fiecare urcare as avea doi butuci in loc de picioare. Privesc cu groaza la ziua de maine ce promite o diferenta de nivel apreciabila si o urcare grea la Lacul Rosu. Un singur lucru pun pe plus, azi. Faptul ca am ramas uscata la fund. Numai cine nu a pedalat cu un burete ud sub fund o zi intreaga, nu poate aprecia confortul unui bazon uscat intr-o zi ploioasa. Si asta e marele merit al seat bag-ului, de care uitasem cu dezavarsire.

Dupa Ungheni drumul devine mai bun, locurile mai verzi, ne apropiem de granita, cu ochii mintii ma si vad peste ora in Iasi. In realitate, peste o ora, stateam in rand cu toate masinile in vama romaneasca din Sculeni. Pe partea moldoveneasca era sa nu trecem pentru ca nu aveam vesta reflectorizanta si lumini. In Albita nu ne-au intrebat de toate astea, dar aici oamenii sunt foarte meticulosi. Aveam sa ne convingem 500 de metri mai incolo, cand un vames roman ne trimite in rand cu masinile, desi pana acum am trecut mereu in fata, avand in vedere ca nu aveam decat pasaport de verificat. Stam o ora in vama, cam uzi, eu cam nervoasa, pierzand vremea pe Facebook. Dupa ce trecem de pasapoarte trebuie sa stam si pentru controlul vamal si ma si asteptam sa ne puna sa rasturnam continutul seat bag-ului in vama. Ii explicam vamesului ca si sa vrem sa luam alcool si tigari nu avem unde sa le punem in bagajul mic in care avem inghesuite lucuri pentru 4 zile. Si dupa ce mai povestim pe unde am fost, suntem lasati sa trecem fara sa deschidem nicio geanta, insotiti fiind doar de exclamatia vamesei: Doamne Dumnezeule, spusa pe cel maj dulce grai moldovenesc.
Ploua, ploua, ploua
Ungheni
Sculeni- Iasi merge cu vant din spate, ca uns, pe drum bun si uscat. Imi pun capac ultimele pante de 15% si ma gandesc cu groaza la ziua de maine. Dar pana una alta, sa savuram o seara faina cu mancare buna, un camin frumos si niste gazde primitoare si sa inauguram podul casei ca spatiu boem si neconventional de a petrece seri faine cu prietenii. In Iasi.
La prietenii din Iasi
Traseu: Chisinau- Calarasi- Ungheni- Sculeni- Iasi, 160 km, + 1275 m

Date si track: aici


Luni, ziua 4 Iasi/ Pascani- Gheorgheni

Cum nu aveam nici cea mai mica intentie sa pedalez 200 de kilometri cu picioarele mele obosite care urlau dupa pauza, imi fac planul sa iau trenul pana in Pascani si sa las doar 140 de kilometri pentru azi. Radu e purist ca de obicei si pedaleaza toti cei +200 de kilometri. Sa fie sanatos.

Ajung bine la gara si cele 90 de minute pana la Pascani trec imediat. Cand cobor insa, soc si groaza: am pana. Nu ar fi un capat de tara, daca singurul accesoriu pentru pana pe care il am la mine nu ar fi o camera de rezerva care e absolut inutila fara leviere si pompa. Am avut dupa noi un singur set de scule, dar cum Radu avea cei mai multi kilometri de facut pe ziua de azi, toate au ramas la el Si care era probabilitatea sa fac pana fix intr-una din situatiile acelea rarisime cand nu am ce imi trebuie la mine? Pai maxima, dupa legile lui Murphy.

Frustrata il sun pe Radu de 5-6 ori pana aude telefonul. Nu e deloc incantat sa vina in Pascani. Plus ca mai are vreo 2 ore de pedalat. Sugestiile nu suna neaparat bine: cauta o vulcanizare, opreste un biclist pe strada, intreaba-l daca are pompa (care e sansa sa aiba si pompa cu capat de valva presta, imi zic in sine mea), daca gasesti pompa umfla roata si vezi daca tine, improvizeaza leviere din 2 linguri. Bai esti nebun? Inchid nervoasa si ma duc in primul rand sa caut o toaleta si apoi o vulcanizare. Le gasesc pe amandoua, dupa ce trebuie sa suport privirea aceea de "ce sa faci, n-ai ce sa faci" al unuia din lucratorii de la gara pe care l-am intrebat de vulcanizare. Din fericire vulcanizarea e aproape, acum, daca o sa si rezolv acolo, ramane de vazut. Ma pregatesc pentru alta runda de priviri compatimitoare (de genul uite-o si pe blonda asta singura, cu o cursiera de carbon pe pana si doar cu o camera de rezerva la ea). Totusi la vulcanizare merge repede si bine, doar ca mecanicul nu reuseste sa bage mai mult de 6 bari (noroc ca e roata din fata) si ma astern la drum cu morcovul in fund, mai ales ca am ramas la fel de fara pompa si leviere cum eram si acum o ora. Ca sa limitez posibilele esecuri, mai fac un drum pana la gara unde era si statie de taxiuri si intreb de drumul spre Hanul Ancutei. Taximetristii imi confirma ca e asfalt bun si cu grija, inima indoita si ocolind orice denivelare, ma astern la drum. Stiu ca primii kilometri sunt mai delicati, pana imi conving creierul ca tine peticul pus de nenea la vulcanizare. Tracul trece pe masura ce trec kilometri. European, Hanul Ancutei, drumul spre Girov e super fain cu o jumatate de banda separata pentru biciclisti/ carute/ pietoni si iata-ma in Piatra Neamt. Aici fac o pauza mai lunga si mananc. Grabita sa recuperez intarzierea data de pana nedorita am tot amanat momentul, astfel ca masa de dimineata e un brunch in Piatra Neamt cu un cheesburger mare si cald. Cu ceva in stomac viata e roz si urcarea spre Bicaz-Chei merge ca unsa. Locurile sunt pitoresti, putinele ture in zona imi revin rand pe rand in minte, dar drumul, pe alocuri prost si aglomerat, ma tine in priza. 
Drumul spre Girov
Piatra Neamt
In Bicazul Ardelean fac pauza de o cafea penala de la automat asezonata cu ciocolata ramasa prin buzunarul de la tricou. Gusturile mele in materie de cafea sunt inexistente si cu putine exceptii, beau doar pentru un boost de energie la nevoie. Ca acum, de altfel. Planurile mele de a face poze faine cu Feltul intre peretii Cheilor Bicazului se amana pentru alta data. Momentan aici e ca la balci si ma strecor doar, in viteza, printre peretii inalti. Poate o sa revin la toamna, intr-o zi suficient de rece sa goneasca turistii. Nici la Lacul Rosu nu e de stat si ii dau inainte dupa o pauza scurta si 3 alune. Ma surprinde ultima bucata de urcare, mai lunga decat ma asteptam, dar pana la urma ajung in pas si de aici ma asteapta doar o coborare lunga pana in Gheorgheni. 

Pauza de cafea
Cheile Bicazului
Imi pare rau ca se termina. Astazi a fost o zi buna. Nu stiu daca mi se trage de la faptul ca am mers singura, in ritmul meu. Sau de la faptul ca pur si simplu corpul s-a adaptat la regimul de lucru in sa si a uitat cele 8 ore petrecute pe scaun in fata calculatorului. M-am inteles bine cu mine si cu bicicleta. Si ne-am tinut companie, una alteia. Daca atunci cand alerg m-as sui prin copaci de plictiseala fara muzica din urechi, la bicicleta e total diferit. Poate viteza, poate peisajele care se schimba mereu, evident faptul ca trebuie sa ai mereu o ureche indreptata catre zgomotele din trafic (preferabil doua), dar pe doua roti pot sa imi tin mie insami companie o zi intreaga. Ba chiar zile la rand. Ma vad fara probleme haladuind pe bicicleta, cu tot ce am nevoie inghesuit pe cursiera, cu nopti sub cerul liber, zile cu vant (preferabil din spate) si exclamatii de genul: "bine baiatul, nu o lasa!". Imi place la nebunie cursiera de la Doru, ma impac excelent cu ea si este mult mai confortabila decat Vittoria. E in mod cert cea mai buna investitie in ciclismul de sosea de pana acum si sper sa lasam in urma zeci de mii de kilometri. 

Este si un lucru ce ne-a displacut amandoura zilele acestea. Si am sa il amintesc aici, deoarece poate sunt si altii care si-au pus aceasta problema. Pe drum fiind, in continua miscare, corpul nostru consuma multe calorii, care trebuie reintroduse in sistem, cum altfel, daca nu prin mancare? Asa ca mancam mult. Si producem incredibil de mult gunoi. Cand zic gunoi ma refer la plastic, ambalaje. Cred ca in prima zi pe drum am produs gunoi cat pentru jumatate de saptamana in oras. Recunosc ca acasa fac multe alegeri dictate si de aceasta idee, cumpar mult din piata sau vrac, gatim, incerc sa elimin pungile si ambalajele de plastic din uzul curent, refolosesc sticlele etc. Pe drum insa esti ceva mai limitat si asta presupune fie un timp mai mare investit in cautarea mancarii (care sa fie si gustoasa, si partial sanatoasa si sa dea si energie) fie mult gunoi. Si ma jur ca nu pot sa traiesc doar cu banane si mere. Acest fapt ne-a frapat pe amandoi in prima zi si usor, usor am cautat solutii. Am incercat sa mancam de pranz mancare gatita pe undeva, cand cumparam dulciuri dintr-un magazin ceream si apa in bidon (mare parte din deseuri sunt sticlele de apa), dar tot raman multe ambalaje, mai ales daca e sa cumperi ceva din supermaket. Asa ca daca mai aveti si alte idei despre cum poti calatori fast, light dar sustenabil, share it!

Traseu: Pascani- Piatra Neamt-Bicaz-Cheile Bicazului-Lacul Rosu-Gheorgheni, 148km, + 1636 m

Date si track: aici


La final am lasat detaliile tehnice, pentru ca am vazut multe intrebari/ mirari in prima postare pe Facebook legate de echipamentul pe care l-am avut la noi. Asa ca mai jos o lista cu echipamentul meu, ce am avut eu pe bicicleta mea si cateva observatii legate de ce as schimba din aceasta aranjare:

1. Pe ghidon: O salteluta de 120 cm de la Therm-a-Rest (modelul ProLite) + 3 bucati de cordelina si 2 carabiniere light (fara filet) pentru hamac. As face un upgrade la un Therm-a-Rest NeoAir si astfel as putea muta pe ghidon, intr-un dry bag salteluta+ hamac+ accesorii hamac (cordeline, carabiniere)

- sac de dormit (Hannah Scout, exista si variante mai compacte gen Millet Baikal, merge investigat si cat de mult se comprima un Nahanny Alpin)
- hamac (din Decathlon, dar cam toate au aceleasi volum/ greutate)
- 1 pereche colanti lungi (pentru dormit, stat in ei, mers prin oras daca e nevoie)
- 1 bluza cu maneca lunga de dormit
- 1 bluza cu maneca lunga sintetica (dormit sau tras peste tricoul de ciclism cand e frig)
- 1 pereche de ciorapi de schimb+ 1 pereche groasa de ciorpai pentru dormit
- 1 bandana
- 1 pereche chiloti
- 1 pufoaica
- incalzitoare picioare
- 1 pereche de pantaloni de schimb cu bazon, dar la ei as renunta si as lua in locul lor un set complet de scule daca as merge singura (pompa, leviere, petice, multi-tool, un tub mic cu ulei pentru uns lantul echivaleaza in greutate si sunt chiar mai compacte)
- o camera de rezerva 
- un saculet mic cu Baneocin / crema anti-frecare, leucoplast, frontala, perie de dinti, pasta de dinti mica, spray anti-capuse
- un sac mic si compact de la Salomon, care se poate face rucsacel, pentru cumparaturile de seara si transportat mancarea la locul de campat, agatat bagaje seara, cand pun hamacul etc
- un lant/antifurt (poate fi inlocuit cu ceva mai compact)
- 2 saci menajeri de tras peste salteluta/ seat bag in caz de ploaie.

3. Un bidon de apa de 500 ml (cu cursiera acoperi distante suficient de mari in 60-90 de minute) si in general ai localitati ca sa poti lua apa;

4. Un al doilea bidon dry cu: lingura, briceag, acumulator extern, cablu, incarcator priza, lumina spate bicicleta

5. Pe mine: echipamentul de ciclism, o bandana la gat/ pe mana, o foita de vant/ ploaie in buzunarul stang de la tricou, telefon, acte, servetele in buzunarul central de la tricou si un buzunar liber pentru eventualele dulciuri ce ar trebui tinute la indemana.

Ce as mai fi avut nevoie: o crema de soare mica si compacta, dar exista loc si pentru ea in bagaj