marți, 7 iulie 2015

Cozia Mountain Run 2015



Incalzirea pentru Cozia a inceput de vineri seara cand la ora 21.00 se dezlantuia in garsoniera Armaghedonul puricilor. De la Holbav am adus niste amintiri pe multe picioare si dupa ce eu am fost ciuruita de enervantele vietati, iar Radu a vazut marti un purice ce salta fericit in pat, de joi noaptea nu a mai fost rost sa pun geana pe gena. Astfel incat vineri la ora 5.00 dimineata citeam pe net despre masuri de exterminare a puricilor. Dupa 2 ore de studiu, pun la cale un plan de bataie si dupa ce cumparam cele necesare (de la solutie, la aspirator), vineri seara pornesc un smotru de zile mari, ce tine pana pe la ora 1.00 noaptea. Apoi bagaje, apoi furam 2 ore si jumatate de somn. 

Trezirea la ora 4.00 merge suprinzator de usor si punem in bagaj toate sticlele de capucino, latte macchiato si ce mai avem prin frigider cu cafeina. La 5.30 iesim din Bucuresti si ne asternem la drum spre Calimanesti, cu Viorela tinandu-ne de vorba. Pe cand ma echipam pentru cursa stiam ca poate sa iasa orice timp intre 4h30 si 6h, in functie de cum imi va fi ziua azi. 
Sedinta tehnica (by Radu)
Inainte de start bag o sticla de latte machiatto, ca sa ma trezesc putin la realitatea concursului si apoi ne asezam cuminti la start. Se pleaca din nou tare, alergam cu 11 km/ h spre manastire si suntem depasite de o multime de oameni. 
START! (by Bogdan Valentin)
In cateva sute de metri, dupa ce intram in poteca, ma desprind usor de Viorela si imi incep munca de urmarie si de recuperare a locurilor pierdute pe bucata de plat. Nu ma astern bine la drum, ca trece Luci pe langa mine, usor si aparent fara efort in stilul lui caracteristic. Pana la Troita merge bine, coborarea spre Pausa e din nou esuata si de data asta mai gresim si traseul si iesim mai sus pe drumul forestier. Fix cand ies in forestierul ce merge spre Stanisoara ma intersectez din nou cu Luci care imi spune sa fac dreapta, sa merg pana in sat si apoi sa intorc. Tot coborand, ma intalnesc cu o groaza de oameni care urca, dar si noi, cei cu trasa gresita suntem multi. Am oameni si in fata si in spate si tin ritmul in usoara coborare pana la punctul de alimentare. Aici imi umplu bidonul cu apa si intorc spre Stanisoara. 

Drumul de 6 km si + 400 m diferenta de nivel imi sta in fata. Sunt curioasa daca anul acesta il voi alerga mai bine decat anul trecut, avand in vedere ca am mult mai multi kilometri de plat sub picioare. De simtit, ma simt bine, cafeaua m-a trezit, gelul intra si el in sistem la jumatatea drumului, si in jurul meu e suficienta lume care alearga, ca sa ma motivez sa o fac si eu. Scap repede de soare, intru in padure si imi indes mai bine castile in ureche. Acum insa nu stiu nici ce melodii am ascultat si nici la ce m-am gandit tot drumul. La cateva serpentine mai inclinate si pe ultimile sute de metri am mers, ajungand la Stanisoara cam in acelasi timp ca si anul trecut. 

Acum totul se va juca pe urcarea si coborarea de la Cozia. Doar ca eu nu am mai jucat. De pe la jumatatea urcarii au venit crampele in talpa piciorului stang. Am urcat singura pana la lant. Fara iepuri, fara nimeni dupa care sa trag si sa ma motivez, m-am lasat pe tanjeala. Crampele le-am simtit, le-am ignorat, le-am imblanzit cu o jumatate de fiola de magneziu, dar tot nu imi dadeau pace cand ma gandeam la lunga coborare de 1300 m pana jos. La lant am ajuns din urma un grup de 3-4 oameni, iar sus ma astepta Radu. La cabana nu stau decat cat sa mananc putin pepene si sa primesc bidonul plin. Pe atunci eram a 5-a fata si am plecat a 4-a fata. 

Pe coborare nu am tupeu sa ma duc. Din cauza crampelor din talpa care ma bantuie. Sunt depasita lejer de 2 baieti si apoi trag putin pe dreapta si termin fiola de magneziu. Ce o fi, o fi. Dar si pe coborare, ca si pe urcare nu am zvac. Stiu ca pe urcare am pierdut cam 15 minute fata de anul trecut, sunt demoralizata ca am urcat asa prost, nu imi dau drumul nici pe coborare si nu opun nicio rezistenta la o noua depasire cand ajung din nou pe 5 la feminin. Loredana dispare repede din campul meu vizual si eu iarasi raman fara iepuri. Imi aduc aminte cu regret de duelul de anul trecut de pe aici cu Floricica Neacsu si cum simteam ca trag de mine pe aici. Acum nu mai simt asta, energetic stau ok, motivatia e in schimb la pamant. Ma despart de TR si incep coborarea in serpentine de pe Valea Scortaru. Pe toata coboararea pana la Turnu am primit aprecieri si incurajari, oamenii au fost minunati, dar eu nu reuseam sa ies din starea de nemultumire generala care ma curpinsese si fiecare privire pe care o aruncam in treacat la ceas imi adancea starea asta. Ca nu am mers mai bine decat anul trecut puteam sa inteleg (oboseala ultimelor zile isi spune probabil cuvantul), dar macar la fel, tot ar fi trebuit sa merg (am alergat mai mult anul asta (dar nu pe munte), m-am alimentat mai corect concursul asta, recuperarile pe ultima jumatate a concursului sunt punctul meu forte, dar unde motivatie nu e, nimic nu e.

Ajung la Turnu, iau un ultim gel pentru o ultima urcare si ma pun pe treaba. Singurul motiv pentru care ma mai incordez putin este ca sa nu o las pe Ioana sa ma depaseasca. Se pune in spatele meu si asteapta sa o duc sus. Stiu ca odata ajunse sus, dupa ce se odihneste, ma va depasi si mai stiu ca nu voi opune nici o rezistenta, dar trag pana sus, doar de dragul faptului ca imi revenise motivatia si pentru ca intrase ceva energie in sistem. Incepe coborarea, Ioana nu vine, cobor in continuare, asfaltul ala nu mai soseste odata, genunchiul stang protesteaza si o las mai moale, ma depaseste Ioana, nu ripostez, ies in asfalt, merg 50 m nervoasa pe lipsa mea de motivatie si ma pun pe alergat in dorul lelii pana la finish, ca doar nu degeaba se agita oamenii in jurul meu.

Ma bucur cand gasesc la finish o Viorela obosita, dar incantata de cum a iesit primul ei semimaraton montan si restul zilei voi pendula intre bucuria pe care mi-o inspira povestirea Viorelei si gandurile mele. Am invatat cate ceva din concursul asta si mai ales ca nici toate alergarile din lume din oras nu tin loc de alergarile pe munte. Urci bine la concurs cand ai in spate zeci de mii de metri urcati pe post de antrenament, cobori bine cand ai si mai multe zeci de metrii la vale (la coborare sunt mai deficitara decat la urcare) asa ca, draga Claudia, here I come, sa ne vindecam impreuna de frustarile ultimului concurs.


Duminica, prezenta Viorelei ne mobilizeaza sa ne trezim la 7.00 si la 7.30 plecam la o tura de cursiera prin jurul Slatinii. Stiu ca nu o sa fie usor nici astazi, dar putina miscare face bine. Plecam pe drumul bine stiut spre Carlogani, dar dupa Serbanestii de Sus hotaram sa continuam pana in DN Dragasani-Targu Jiu. Pe primii 43 de kilometri avem parte de asfalt foarte bun (pe alocuri impecabil) si de trafic putin- o placere sa te tot dai cu cursiera. Simtim in picioare fiecare mica urcare si Radu, pe 29-er dispare instantaneu din campul nostru vizual. 

Drumul pana la Dragasani este mai aglomerat si mai prost, insa imi place mult drumul Dragasani –Slatina. Il prindem destul de liber, si odata ce iesim din Dragasni, are si asfalt bunicel. Imi simt picioarele obosite, dar cand ma infig putin in pedale simt bicicleta cum pleaca de sub mine. Doar curentul de aer cald ma deranjeaza si ma uit pe borne cu ochii lungi asteptand sa ajungem mai repede acasa, sa ne racorim cu un dus si sa devoram castronul acela de cirese la care visez de cand am plecat din Dragasani.

Mai sunt 2 weekenduri pana pleaca Radu si desi datoria ma cheama la ceva ture de trail running, amandoi ne dorim sa le petrecem impreuna, in sa, pe munte. Fagarasul sudic, Iezer, Latoritei, Capatanii, ce sa alegem mai intai?