luni, 5 octombrie 2009

MPC 2009-Kilometri fara numar in jurul Craiului



Atentie: urmeaza un jurnal lung, lung cat un maraton si totusi sarac pentru ca oricat talent si dorinta as avea nu pot suprinde in cuvinte ceea ce am simtit dand roata Craiului.

Harta si profilul de pe htttp://maratonpiatracraiului.blogspot.com
"If you want to win something, run 100 meters. If you want to experience something, run a marathon."-Emil Zatopek
…Hmm cine a fost Emil Zatopek nici eu nu stiam pana duminica seara cand m-am intors din Crai si ma uitam cu Radu la niste inregistrari vechi de pe TV5…si nici nu credeam ca m-ar putea interesa in vre-un fel viata unui atlet dar totusi weekendul tocmai incheiat a fost un declic, a fost o experienta deosebita, asa cum nu am mai trait demult. Nu am mai venit de nu mai stiu cand atat de ravasita in mine fizic si psihic, si cu perceptia interioara atat de schimbata…si toate au fost rodul a trei initiale : MPC.

Si cand te gandesti ca pana joi seara nici nu luasem in calcul pentru acest weekend MPC ci aveam de gand sa ma duc la catarat la Diana….Dar ploia a schimbat datele problemei.

Astfel nici acum nu stiu cum de m-am sculat din sacul de dormit sambata dimineata, am renuntat la toata satisfactia de a sta la loc uscat si de a asculta ploaia cum cade ritmic pe supratenda cortului…habar nu am, poate vreo pornire launtrica, poate motivatia lui Rudy care ne-a mobilizat pe toti, dar pana la urma sub aceeasi ploaie monotona strangem cortul, si in 20 de minute debarcam in Zarnesti.

La Casa de Cultura unde se valideaza inscrierile, Radu nu reuseste sa ne convinga sa ne luam numere….si asa intre atatia oameni pregatiti de alergare, fiecare cu trucurile lui de dinainte de concurs, eu si Em, cu bocanciosii nostri in picioare ne simteam stingheri printre atatia adidasi de trail-running,asa ca ne-am aciuat intr-un colt si admiram freamatul din jur.

Pe Radu nu l-am mai vazut demult atat de emotionat (si nu era nevoia la baie pe care o tot invoca…il cunosc bine, sunt nevasta lui doar) iar ceilalti forfoteau si ei cuprinsi de febra ultimei ore. Se masurau unii pe altii,se vanzoleau pe scari in sus si in jos. Iar noi, doi outsideri ne simteam bine in coltul nostru,complet detasati, necuprinsi de febra pregatirilor, fiind simplii spectatori si doar mirosind din cocktailul de incordare+asteptare+frenezie ce plutea in aer.

Inaintea orei 9.00 ne apropiem de locul in care se da startul si simplii spectatori, ne alegem un loc pe margine, de unde ii privim pe toti cum pleaca lansati spre Fantana lui Botorog.

Dupa ce se scurg cei 250-300 de oameni pe strazile Zarnestiului, pornim si noi, catinel pe urmele lor.

…Afara, in continuare ploua marunt dar ritmul stang-drept, stand-drept ne tureaza incet incet motorasul, si dupa vre-un kilometru renuntam la bluzele cu maneca lunga si ramanem doar cu tricoul si geaca pe noi. Ploaia se scurge pe frunte, pe sprancene, pe bandana pe care o simt uda pe ceafa si totusi ma simt bine…cred ca e una din zilele acelea bune.

Cand merg pe munte,se intampla destul de des ca lucrurile sa iasa usor, natural, sa ma simt bine inca de dimineata vorba proverbului : ziua buna se cunoaste inca de dimineata, sau din contra, de-abia sa ma tarasc pe traseu.

Nu stiu daca pastele de aseara imi dau senzatia asta de bine ca vorba aia nu au fost deloc multe ca sa fac un « carbolading » serios, dar in mod surpinzator nu ma intreb de ce sunt aici, pe ploaie, si nici nu ma gandes ca astazi vreau sa fac ceva ce nu am mai facut pana acum in viata mea…pur si simplu merg.

Si pe neasteptate intram in atmosfera. Nici nu iesim bine de sub umbra ultimelor case ca in raza vizuala apar ultimii intarzati…pelerinele verde crud pe care le remarcasem inca de la start….oamenii mergeau de mana, agale, pe traseul de maraton si deodata intelegem ce inseamna concurs, deodata, cei din fata devin doar 2 tinte care trebuiau depasite.

Ne spuneam inainte de start ca daca vom depasi macar un participant ne vom simti multumiti…dar acestia sunt prea aproape…adica prea la indemana sa nu ii depasim…

Acceleram usor si la Botorog GPS-ul ne arata o viteza medie de aproape 7 km pe ora..Am prins aripi deci.

Fiindca parea prea usor sa ii depasim, mai reusim o scurta ratacire apucandu-ne sa cautam poteca descrisa de Rudy pe drumul forestier ce urca spre Magura. Nu o gasim si ne intoarcem repede, inregistram primul abandon si din nou suntem in urmarirea pelerinelor verde crud.

A doua incercare e cu noroc, gasim drumul si luam in piept poteca ce urca spre Magura.

Mergem in ritm alert si curand ne ochim iepurii…Ne apropiem constant de ei cu fiecare urcus infim si pe o varianta depasim…Sarabanda a inceput !!!Am intrat in joc si a inceput sa ne placa.

Nu apucam bine sa bifam 3 concurenti ca noi victime ne apar in cale.

Mergem, mergem, mergem, printre garduri si case…oamenii ne incurajeaza spunandu-ne ca suntem printre ultimii. Dar noua nu ne pasa, ghicim pe subceata niste peisaje frumoase si ne promitem sa revenim aici…acum insa avem fantomele noastre care ne bantuie Dupa fiecare depasire un nou calator cocoasat, cu rucsacul acoperit de pelerina se arata la orizont, un nou impuls, un nou zvac pentru noi, si bagam capul in pamant si urcam fara vorbim.

Stau si ma gandes ca in marsul nostru fortat seamanam cu o garnizoana de soldati marsaluind intr-un razboi ce nu le apartine, prin locuri straine, pe vreme potrivnica, prin frig si ploaie, cu noroiul pana la glezne..si totusi razboiul il ducem doar cu noi insine, il vom duce de-a lungul zecilor de kilometrii cu toate slabiciunile corpului nostru si ne vom dovedi noua insine ca putem….sau vom abandona…cine stie…

Pe portiunile de plat incepem glucoloadingul…adica bagam dulciuri si apa cu vitamine, cat incape. Stiu din Rodnei ca daca beau apa sau mananc la deal ma sufoc asa ca pe plat incarcam rezervorul.

2-3 dintre cei depasiti incearca o revenire, ne ajung pe coborare, dar sunt lasati iremediabil in urma pe urmatoara urcare.

Ma bucur ca Em este cu mine, avand in vedere ca nu alergam,timpul nu va trece foarte repede, asa ca o vorba, doua, trei, un banc sau o incurajare de la un prieten sunt binevenite.

Em ma anunta cand s-au implinit primii 7 km…ma simt incalzita, in forma, dar ma gandesc ca in fata mai am de 5 ori pe atat…si ma intreb daca voi putea sa numar de 5 ori cate 7 caci acestia au fost si cei mai usori kilometrii, si stiu ca in fata ma asteapta urcusul spre Saua Funduri. Probabil urmatorii 10 km vor fi cei mai grei si daca ajungem in Funduri ajungem si in Plai…iar pentru Diana sper sa intre in functiune robotelul. Deci target Saua Funduri.

In drumul spre Table, deja depasesc durerea de splina, si cea de tibie…ma cam deranjeaza limba de la bocancul drept dar nu stiu cum sa o asez mai bine, si nici nu vreau sa ma opresc sa mesteresc la ea. Suna telefonul in rucsac dar e la fund…si cu atat ma putin ma operesc sa il caut…eu trebuie sa merg…poate sa arda tara…maratonul nu ma asteapta insa.

Cum necum uit de limba de la bocanc sau se rezolva de la sine cum spuneam.

Trecem val vartej pe la Table, si Em trece la conducere..navigheaza cu talent printre braduti urmarind marcajele de la concurs iar mie nu imi ramane decat sa ma tin dupa el.

Intuim ca sunt ultimele portiuni de plat asa ca din nou mancam dulciuri. Nici nu le inghitim bine ca incepe urcarea spre Saua Funduri.Em nu incetineste…nici nu are cum, in fata apar unul cate unul iepurii..urcam..am vazut deja ca cei de la urma nu le prea au cu urcusurile, deci asta e autuul nostru.

E greu, e foarte greu, recunosc cu mana pe inima. As vrea sa ma opresc macar 1 secunda sa respir dar stiu ca daca ma opresc nu voi sta doar 1 secunda….1 secunda se face 2 si apoi 10…deci nu ma opresc.

Deja iepurii nu ma mai entuziasmeaza..nu imi propun decat sa merg, mai incet, dar fara pauza si tot urcam. 10 metri de plat, dublu pe urcare. Mancam diferenta de nivel pe paine si totusi ne vedem sositi la indicatorul spre refugiul din Saua Funduri. Acum stiu unde ma aflu si in 15 minute vom ajunge in sa si prima mare urcare se va termina.

Pe aceasta ultima portiune zburam.Suntem la peste 1800 de m altitudine.

Ii admiram pe oamenii de la Salvamont care stau aici, in atmosfera asta umeda si laptoasa sa astepte sute de oameni.

Nu fac decat sa strang betele si sa le pun pe rucsac si in 2 minute mancam o jumatate de baton. Ajung sa surprind cateva lamentari caci erau multi stransi in sa la odihna…unii nu mai veneau daca stiau cat e de urcat (hmm nu au vazut inca urcusul pe Valea Ursilor), altii nu mai veneau daca stiau caci coborarea ce urma e asa abrupta…sau daca stiau ca e atat de multa piatra.

Dar noua ne place Piatra si fara jena pornim la vale, pe segmentul de timp mort, cel putin teoretic. Practic s-a cronometrat si acest sector si am realizat ca e important sa ajungi macar pe la mijlocul plutonului, altfel se formeaza niste cozi la coborare de toata frumusetea si pierzi timp.Am ajuns si la o coarda fixa montata de salvamont pentru a facilita coborarea si doar aici am stat 35 de minute….Timpul nu l-am pierdut chiar degeaba caci ne-am apucat sa infulecam alte batoane si apa, dar dupa 20 de minute deja ne luase frigul.Poate e de gandit pentru viitoarea editie si in cazul in care numarul de participanti va urma aceeasi progresie sa se amenajeze 2 variante pentru a decongestiona traficul, mai ales ca, asa cum am dedus noi stand in coada plutonului, cei mai afectati (si da, chiar erau afectati) sunt cei care se lupta sa se incadreze in baremul de timp impus pentru sosirea in Plaiul Foii..

So dupa ce am fost cat de galanti am putut si i-am lasat aproape pe toti in fata caci ei se luptau cu timpul, iar noi doar cu noi insine, ne-a venit si noua randul si fuguta pe poteca la vale sa scapam de frig.

Inaintea mea o noua nebuloasa…habar nu aveam cat de lunga era poteca pana la firul Padinii Lancii de unde din nou eram pe teritoriu cunoscut. Chiar ma gandeam pe coborare ca in atatia ani, printre atatea nemarcate si trasee de alpinsim nu am ajuns niciodata pe poteca aceasta.

La sfarsitul sectorului dificil un alt salvamontist ne invita la foc…niste mici o tuiculita ar merge acum dar nu , noi am venit sa mergem, fara numar , sa dam ocol Craiului…

Indicatorul cu 4 h jumate pana in Plai ma cam desumfla, si ma gandesc ca daca scoatem 2 h jumate e ideal..si 3 e numai bine.

Dupa colt, la o noua saritoare un nou membru al formatiei Salvamont ii asista pe cei cu probleme la o mica saritoare. Sarim si peste ea si apoi la deal, la vale, cum ne urca si ne coboara poteca. Scot betele si la fiecare urcareimi fac ochii roata sa identific umerii. Incep sa le dau dreptate Hoinariilor care inblogul cu Transalpina afirmau « Bai cat e de lung maratonul! Incredibil! Iti duce organismul la limita. Pai cum sa nu fi murit bietul grec care l-a alergat prima data?! Normal c-a murit saracul: n-avea papuci de padure, n-avea asfalt, antrenamente calculate etc.”

…Stiu ca de la Umeri e numai coborare.

Ajungem in sfarsit in dreptul lor, alti 2 baietii de la Salvamont ne intampina pe fiecare cu sunet de trompeta si de aici in 40 de min sper sa fim la Spirlea…Nu gandesc bine, nu cobor bine si iata indicatorul cu 15 min pana la refugiu…Mi se par cele mai lungi minute dar coboram in continuu…

Imi suna telefonul pt a 6-a oara pe ziua de azi…probabil e Radu, ma anunta ca a terminat dar nu am timp, voi vedea in Zarnesti.

In poiana e liniste, depasim cativa concurenti opriti la alimentare, apoi unul din ei recupereaza pe coborare.

Cica ligamentul iliofemural e de vina
Organismul incepe sa dea primele semne ca i-a ajuns..dupa primii pasi si eu si Em acuzam o durere la niste ligamente nebanuite de noi…in plus pulpele si fesele dor ca naibii…febra musculara in zonele astea nu am mai facut de cand m-am urcat pe schiuri…gambele nu au nimic dar mai sus de genunchi ejale.

Insa faptul ca stiu traseul ma ajuta..izvorul, se termina poteca, trecem raul, intram pe forestier. Obiectiv dupa obiectiv se bifeaza.

In plus pe coborarea asta am intalnit si o victima reala..era un baiat care avea ambele picioare blocate din cauza crampelor si nu putea efectiv sa coboare. Era insotit de un alt concurent,am intrebat daca putem sa il ajutam cu ceva, ne-a cerut magneziu dar nu aveam la noi..de fapt nu aveam nici un medicament la noi dar imi propun ca magneziu sa nu imimai lipseasca…imi dau seama ce chinuri trebuie sa fie, plus ca si daca vrei sa cobori in ritm normal pur si simplu nu poti…imaginea mi-a ramas in minte.

Pe drumul plat spre Plai nu avem mai multa energie decat pe coborare si acele ligamente noi nu ne lasa in pace…ne facem de treaba scotand mancare …melci, sandwishuri, batoane..e plat, trebuie sa mancam sa bem caci urmeaza Diana. Nici daca mi-ai spune ca in Plai ma asteapta un jacuzzi n-as putea sa alerg pana la el.

Este punctul cheie al zilei…stiu ca daca m-ar astepta vreo masina in Plai nu as sta pe ganduri si m-as tranti pe bancheta sa ma duca unde o vrea de acolo …dar pentru noi nu e nimeni acolo asa ca nu avem decat 2 optiuni…sa luam la pas 13 km de forestier sau sa urcam la Diana…cred ca glumesti dracusor mic din cap, nu fac nici un autostop spre Zarnesti…am ajuns aici, am inghiti sudoarea de pe fata, am mancat sarea de pe buze…eu ajung in Zarnesti doar prin Diana.

In punctul de control din Plai inca se asteptau concurenti, nu oprim deloc.

Imi propun un timp de 1 h jumate pe urcare si 1 h pe coborare.

Em gaseste puterea sa spuna un banc cu un greiere pus pe sotii si fruntea mi se descreteste. Oprim 1 min, dam jos gecile, bem apa si pornim cronometrul.

Valea Ursilor o cunosc, nu am ce admira, bag capul in pamant si imi setez un ritm constant fara pauze, fara sa tragdar si fara sa ma odihnesc…metronom. Em ma ajunge din urma, il invit sa treaca inainte , trag bine si cand e cineva inainte, ii fixez bocancii si urc dupa el. Dar Em refuza…probabil vrea sa aplice aceeasi tactica pe mine…in acelasi ritm de la un cap la altul mai adunam 3 victime la catastif…pe unul dintre baieti il intreb daca il pot ajuta cu ceva, un baton, un pic de energie si imi spune ca doar daca stiu vreo metoda sa se odihneasca mai repede…Il recunosc, este ghidul montan care ne-a depasit pe off-road la pasajul cu coarda…m-a deranjat la el atitudinea cu care a refuzat sugestia salvamontului de a sta la rand cu totii si sa se foloseasca de coarda…nu gestul, pentru ca pasajul se putea da si pe off road-ci tonul, ironia si mandria…

Ok ma gandesc ca pot sa ma fac o zana si sa vad daca cu o bagheta fermecata ii pot da odihna necesara dar nu imi bat capul si urc in continuare. Em ma vegheaza si imi anunta fiecare suta de metrii castigata. Si conteaza enorm…deja suntem la 1400 si nu mai e nevoie de alta adaugire, vad poiana cu refugiul.

Ne intreaba de numere, nu avem, aflam ca mai sunt 9 km pana in Zarnesti…aici fiind km 32…GPS-ul nostru zice mai putini km parcursi si putin mai mult diferenta de nivel totala, dar nu mai conteaza. Deasemenea aflam ca in spatele nostru mai sunt 7 oameni care s-au incadrat in timp in Plai si sunt asteptati in Diana..

Intru in refugiu inlocuiesc caietul vechi care s-a umplut cu unul nou, las 2 suluri de saci care au ocolit mai mult de jumate de Crai si plecam.

Em intre timp consultase gps-ul si ma anunta ca am facut 1 h si doar cateva minute pana aici…

Extraordinar…in ciuda tuturor durerilor fizice care ma incearca sunt multumita de mine…dupa 25de km in jurul Craiului am urcat in Diana intr-un timp mai bun decat oricand.

As zbura, pacat insa ca in prima parte a coborarii cedeaza si genunchii..incep sa doara si acum nu mai stiu de ce mai suferim…avem cam aceleasi simtome si ne taram greu la vale..suntem prinsi de un alergator care ii da cu talent in jos, depasim alti 2 care se misca in slow-motion si cam asta a fost maratonul. Ultimii kilometrii ii parcurg incercand sa tin pasul cu Em , incercand sa nu ma gandesc ca ma doare spatele in zona lombara inca de la mijlocul traseului si sper ca e doar de la rucsac si nu de la vreoraceala , incerc sa uit de dureri si momentan chiar de visul de sta jos…Acum asta imi doresc , sa stau jos…dar in egala masura sunt enorm de fericita..vom ajunge in Zarnesti pe lumina, va fi cel mai tare lucru pe care l-am facut pana acum…si pur si simplu sunt mandra de mine…stiu ca nu numai am depasit o groaza dar ma avem 7 oameni in spate care sunt asteptati si deci am terminat un maraton , mergand nu alergand si din fericire nici chiar ultimii…Dar nu am stat deloc in afara de zona cu timpii morti in rest cred ca am oprit pt maxim 15 minute.

Em se opreste o clipa pentru o nevoie si se sprijina de un gard scotand o exclamatie de incantare…se termina noroiul, incepe asfaltul mai avem cateva case si in liniste ajungem in centru. Eu ii propun lui Em sa mergem direct spre Casa de Cultura, el spune sa mergem sa inchidem gps-ul in acelasi loc in care am plecat…

Nu mai conteaza 10 m, 20 de m ce mai conteaza…nu, nu am ajuns aici pe pilot automat, am ajuns sfarsita si daca imi spuneai ca mai am inca 7 sau 10 km nu stiu daca ii puteam merge in continuare. Oricum mergeam din ce in ce mai incet asa ca pana la urma aveam sa fiu ca iepurasii din reclamele la duracell-sa ma opresc de tot.


Si datale GPS-ului lui Em
Chiar cand intram in Casa de Cultura primim mesaj de la Radu sa il anuntam cand ajungem…hmm vorbeste de lup, si lupii la usa. Cum vad caloriferul ma proptesc de el si apoi usor usor ma scurg spre visul meu…stau jos, in fund pe cimentul rece dar stau jos.

Dupa primele impresii ne urnim cu greu, sontac sontac spre masina…Ne schimbam, ne doftoricim..genunchiul stang primeste o fesa elastica si ii e mai bine, stomacului ii dau un sandwish tarat in rucsac…bine ca tot in stomac a ajuns, dupa un asa traseu era normal sa se faca una cu mine

Mergem si noi la premiere…atmosfera este faina, mai intai urca pe scena pustii de la MPC Junior, cei mici de la 3-5 ani sunt foarte haiosi si fiecare este premiat, apoi decanii de varsta sunt aplaudati de o sala intreaga timp de 5 minute, in picioare…e clar trebuie sa fie o senzatie extraordinara sa ajungi la 70 de ani si sa termini un maraton. In final rand pe rand sunt strigati toti participantii si ochii nostri se inchid proportional.

Pe la 22.30 plecam spre Gura Raului si campam…deja mergem teleghidati, unul mai schiop si mai beteag, iar exclamatiile si lamentariile sunt din cele mai diverse…

Duminica dimineata trebuia sa plantam copaci, ma rog sa curatam terenul…da…daca terenul nu ar fi la vreo 3 h de mers si daca astea 3 ore nu ne-ar parea ani lumina, ce bine ar fi.

Radu reuseste sa ne scoata pe toti din saci si sa ne puna sa facem miscare spre Prapastii. Inarmati cu bete, mergem sontac dezmortind articulatii. Cand ne asezam si apoi trebuie sa ne ridicam devenim deja comici…O coja de banana aruncata pe jos pare atat de departe incat trebuie sa ma contorsionez in fel si chip sa ajung la ea…si interjectiile continua : au, off, vai, mama si cate si mai cate, radem unii de altii, radem cat de abrupt ni se pare drumul de coborare spre gura raului, cat de greu ne suim si mai ales ne dam jos din masina…si intelegem cum e sa te simti anchilozat la 70 de ani.

Si ca sa va faceti o impresie despre cum aratam duminica:


Si acum o incheiere...

Stiu ca la anul ma voi intoarce la Maraton (mi-a placut, nu regret ca am fost doar in prospectari...asa sunt eu mai prudents si d-aia mi-am luat un Batman drept sot) dar stiu ca pot urca in Funduri in 2h jumatate, si la Diana in 45 de minute daca ma antrenez...urcarile sunt punctul meu forte...dar pana in octombrie voi vedea cum e si cu alergatul...stiu ca pot sa o fac, stiu ca pot sa alerg, cu totii putem, am fost nascuti pentru asta. Stiu ca pot sa incep sa alerg pe orice drum care imi permite asta, stiu ca pot sa alerg pana simt ca imi iau zborul, stiu ca pot sa zbor, si sa visez...si voi visa pana la anul la MPC 2010 (numai sa nu imi rup mainile si picioarele pana atunci).

0 comments:

Trimiteți un comentariu