miercuri, 9 martie 2011

Postavaru Night


Pentru mine Postavaru Night a deschis seria concursurilor din acest an. Nu stiu cate concursuri vor fi pentru mine (adica la cate voi participa) caci mai sunt o multime de alte ture frumoase de facut. Dar cateva tot vor fi aici, caci atmosfera exterioara si interioara dintr-un concurs da dependenta.

Scriu aceste randuri in metrou, imbracata office si un domn imi citeste peste umar si probabil incearca sa isi imagineze (dar nu stiu cat de bine reuseste) cum eu, sambata la ora 18.55, imbracata in colanti si bluza de corp m-am aliniat la start in Poiana Brasov. Un concurs nou pentru mine, cu un traseu despre care nu aveam nicio idee in teren (nu am fost niciodata in Poaiana), pentru care nu aveam nicio strategie.

Toti cei pe care ii cunoasteam erau prea in fata si imi dau seama ca nu am pe cine sa intreb cum sa imi aranjez legatura (cu inaltator, fara etc). Pana la urma, ma uit in jur si vad ca mai toti pleaca cu prima treapta a inaltatorului ridicata asa ca ii copiez si eu.

Lucian Clinciu, in fata, explica traseul (cred) dar pana la mine nu ajunge nimic inteligibil. Oricum, voi avea oameni dupa care sa ma tin...

Si apoi se numara si se pleaca.

Dupa 5 minute imi dau seama ca am plecat prea tare pentru gustul meu dar incerc sa tin ritmul iar daca e sa fiu depasita, macar sa ma depaseasca doar baieti.

In curand gafai si incepe razboiul. Ii explicam lui Radu ca pentru mine fiecare concurs e un razboi-cu mine insami, compus din multe batalii. Batalii tot cu mine insami, despre limitarile mele...Am victorii de genul:
-pot sa il depasesc pe cel din fata
-pot sa ma tin de cel care m-a depasit
-pot sa nu ma las depasita (desi asta ma macina cel mai tare, sa stiu pe cineva cum imi sufla in ceafa si sa aiba un ritm mai bun decat pot eu sa duc).

...Dar si infrangeri:
-nu reusesc sa ma apropii de cel din fata
-nu reusesc sa tin ritmul cu cel din fata
-am fost depasita dupa o mica “lupta”

Si concursul, oricat de lung, se desfasoara intre aceste 2 stari: scanteia/motivatia ca pot si deziluzia ca nu am reusit. Intr-un maraton de exemplu, lung si in care dupa ce lucurile se aseaza, distantele devin mari, bataliile sunt mai rare sau mai distantate. Intr-o cursa scurta totul e mult mai concentrat.
Cam asa a fost si acum...Plutonul de care am incercat sa ma tin mergea mai repede decat puteam eu; doar cu un pas mai repede dar pe termen lung vedeam ca nu pot sa ma apropii deloc. 

Ritmul ma sufoca si la un moment dat am inceput sa ma intreb cam pe unde sunt, cat mai e pana la finish etc. Nu ma ajuta cu nimic terenul caci era nou pentru mine.Incercam sa ma gandesc cate melodii din playlist au trecut si sa calculez cate minute s-au scurs. As fi vrut sa beau putina apa dar asta insemna sa rup ritmul. Imi era cald, si ma gandeam ca mai bine plecam doar cu tricoul si nu cu polarul. Asa ca pentru a satisface toate aceste doleante interioare cobor putin ritmul, pana ajung in zona de confort.

Serpentinele sunt dese. Am in fata un grup de frontale, in spate vad alte luminite dar pentru moment sunt singura. Si am mers asa destul de mult timp. Afara ninge usor, cerul e chiar fain cu atatea stele, iar sub noi se deschide o priveliste frumoasa asupra Poienii Brasovului cu toate luminile aprinse.

Cand iesim din padure vine si o leaca de vant care ma racoreste.

Din plutonul din fata incep sa ramana in urma oameni. Imi dau repede seama ca a scazut ritmul si ca merg mai bine decat ei asa ca incep o noua batalie. 

Avansez incet, incet si brusc se intrevede luminita de la capatul tunelului. Sus deasupra mea, undeva inca departe se vad luminile si se aud incurajarile de la finish. Pas cu pas ma apropii de una dintre SiS-uri si incep sa ma intreb daca o voi putea depasi pana la finish. Nu stiu cate serpentine or sa mai fie si daca o sa mai am timp dar dintr-o data scanteia de motivatie s-a reaprins in mine.

Ajung in spatele ei dupa ceva efort si aleg sa ma repliez. Daca as depasi acum nu as putea tine ritmul asa ca: odihna. Pret de 1-2 minute merg si incerc sa imi reglez respiratia ca sa am resurse pentru ultimul hop inainte de finish. 

Depasesc si acum ma chinui din rasputeri sa tin ritmul. Parca simt in ceafa respiratia tuturor concurentilor din spatele meu si batalia asta cu ce pot sa dau ma stoarce de vlaga. Vad finish-ul, deja narile incep sa se dilate la maxim din dorinta de a avea mai mult aer, ma doare splina si parca as avea o greutate pe piept. Ultimul sfert de cursa de cand alerg dupa plutonul asta a fost greu si pana si capul il simt ca prins intr-o menghina.

Dar imping varfurile schiurilor dupa linia de finish si desi as vrea sa il caut pe Radu, pentru 2 minute nu pot decat sa stau sprijinita in bete si sa imi trag sufletul...Lucurile revin repede la normal, Radu apare infrigurat si ne punem sa coboram spre cabana.

Radu se grabeste ca e cam inghetat, eu nu stiu inca de ce am dat jos schiurile din picioare si merg cu ele pe umar, dar imi e lene sa mai dau jos pieile. In plus nu imi e frig deloc, aerul e cald sau poate corpul meu radiaza caldura de la adrenalina pompata. Asa ca am timp si chef sa ma bucur de linistea noptii, de zapada ce scartaie sub clapari. Uneori sunt singura, alteori vad frontala lui Radu care ma asteapta sau sunt depasita de un schior.

Cabana apare dupa curba, luminoasa si primitoare. Desi e ceva aglomeratie ne gasim pana la urma loc si ne asternem la vorba pana la 11 jumate cu Horatiu, Roxana, Gianina, Alin, Dani...Multe fete cunoscute, binedispuse, radioase. Cum insa aveam pentru maine ceva planuri de tura nu aveam cum sa stam prea mult la petrecere si pe la 11.30 coboram spre masina.

Eu pe schiuri, Radu pe jos. Lucurile merg bine pana cand pierdem drumul si nimerim pe o panta bombardata cu iarba si pamant si pietre pe care imi dau jos schiurile, dar se dovedeste la fel de interactiv sa cobor pe aici si in clapari. Cand terminam cu panta vedem ca de fapt nimerisem pe o neagra-Sub Teleferic. Ajunsi din nou la zapada imi pun schiurile si cobor in viraje cat mai dese la masina.


Ziua de duminica ne gaseste la ora 9.30 inca dormind in masina, la Gura Diham. Desi ne echipam relativ repede totusi planurile noastre pentru Valea Moararului sunt intarziate si nici vremea nu ne ajuta. Vineri prognoza spunea ca ninsoarea incepe abia pe la 5, dar de fapt vremea se stricase inca de dimineata. Totusi ne mobilizam pentru o plimbare pe schiuri.

Desi nu ne asteptam am urcat de la cabana pe schiuri, dandu-le doar de 2 ori jos din picioare cand am trecut raul. E zapada si nu avem decat sa ne bucuram pentru asta. Urcusul pana la Cantonul de Vanatoare Coltii Morarului nu merge chiar asa de repede dar cel putin merge integral pe schiuri. 

E o zi de iarna impacata si inca luminoasa. Abia cand ajungem in Poiana Morarului vedem caci crestele sunt invaluite in neguri. Mai urcam putin folosindu-ne de alte urme de schiuri ce veneau de sus. Cu cat lasam in spate padurea, ni se descopera Valea Poienii si Rapaza Zapezii cu multe saritori descoperite.

Aveam sa constatam ca nici pe Morar situatia nu era ma ibuna, zapada era potrivita pentru urcare, frigul insa musca si nu te lasa sa stai prea mult pe loc, iar ninsoarea putea sa te ingroape de viu. Ningea initial cu stelute superbe pe care le urmaream cum se topeau pe manusa, dar apoi pe masura ce urcam cu mazariche deasa si grea:

"Ninge fără milă, ninge şi ne doare,
ninge cu fărîme albe de pian,
ninge cu tristeţe şi cu felinare
ninge ca la moartea încă unui an".
Alexandru Paunescu-Oameni de zapada

Ne intalnim cu un grup mare ce cobora de la Omu, unde cum era de asteptat, situatia era chiar mai rea, intrand in ecuatie si o lipsa de vizibilitate.

Urc constant si ma opresc dupa fiecare 50 de pasi si imi ascult, sprijinita in bete, rasuflarea. Nu imi e nici greu, nici usor, e doar o noua intalnire cu muntele.

Ne oprim in prima caldare si desi nu ma vedeam coborand pe unde am urcat pe schiuri, totusi cat timp il astept pe Radu, ca sa nu inghet, ma apuc sa ma pregatesc de coborare. Initial timid, apoi din ce in ce mai natural virajele se leaga in mod incredibil chiar si pentru mine. Ma ajuta schiurile ceva mai scurte dar pur si simplu cobor fara prea mult efort. 

Cu nota 0 la impresia artistica... dar pe schiuri. Mai ocolesc cu talent niste pietre, ma mai opresc intr-un mal de zapada, mai cobor in canturi sau in derapaj insa gasesc putere si energie sa concluzionez caci coboarea asta a avut farmec si a meritat sa urc cat am urcat, pentru coborare si nu doar ca sa ma incalzesc. 

Ne intoarcem curand in Poiana cu Urzici si incep virajele printre braduti. Gasesc tot timpul zapada neatinsa prin care sa virez si desi la urcare mi se parea totul foarte inghesuit, acum gasesc spatii generoase...mult mai generoase decat la ultima experienta la Barcaciu.

Apoi vine padurea si urmez cateva urme de schiuri bine trasate, si cand printre copaci, cand dand la o o parte cate o creanga, cand incetinind cu cate un viraj iesim in dreptul micului refugiu, care stiam ca exista dar pe langa care nu am trecut nicioada. Nu ma duc sa il cercetez caci il banuiesc plin de zapada si oricum nici ca adapost nu ma ajuta fiind foarte aproape de drum/cabana/poteca turistica etc.

Apoi surpiza dupa supriza, coboram pe schiuri pe Plaiul Munticelu, unde in dreptul Vaii Bujorilor imi iau o cazatura foarte artistica, apoi spre Cantonul de vanatoare si tot pierdem altitudine pe schiuri. Am tupeu caci simt ca lucrurile se leaga si merg fara frica. Mai mai imprastii odata in zapada si desi cam jongelez cu copaceii nu imi fac probleme caci casca e la datorie.

Tot ce am urcat in juma de zi, am coborat intr-o ora jumate si revenim la masina inca pe ziua. Numai bine ca sa admiram la intoarcere cum ninge cu patos. Toata masa asta de zapada proaspata (poate si 10 cm de numa-pulver) m-ar bucura daca luna ar fi decembrie si nu martie...Momentan nu pot sa concluzionez decat ca:

Ninge peste buze, ninge peste pleoape,
ninge peste îngeri, ninge peste văi,
ninge peste clopot, ninge peste ape,
ninge incredibil peste ochii tăi.
Alexandru Paunescu-Oameni de zapada

0 comments:

Trimiteți un comentariu