luni, 8 februarie 2010

Cupa Memoriala "D.Jercan si C.Conut"


sau Cum am impacat si capra si varza (Crai si Fagaras la weekend)

Greu e cand alergi dupa 2 iepuri si proverbul zice ca nu prinzi nici unul...Asa imi era si mie teama ca frumusete de plan (Crai+Fagaras) se va duce de rapa. Totusi vantul din Zarnesti a spulberat toate gandurile pesimiste si a adus cu el auspiciile unui weekend reusit, cu poteci din 2 munti, cu schiuri si foci, cu multi kilometri in masina, cantece, prieteni si temperaturi de primavara.

Am avut de toate, de la vant iernatic, la soare de martie, de la alergat cu schiurile la deal, la coborat cu ele in spate la vale, si cand am venit acasa toate gandurile negre s-au sters, am ramas doar cu cele viitoare, calde si luminoase, si cu vesnicile vanatai pe tibii, semn al unui weekend reusit. Astfel toata povestea incepe cu anuntul legat de concursul de schi din Zarnesti, unde Radu s-ar fi dus...vorba aia, si eu m-as fi dus ca sa nu stau degeaba 4 ore si sa-l astept pe Radu.  (Abia cand am venit acasa si am citit pe net am aflat ca Dorel Jercan si Cosmin Conut au fost doi dintre cei cinci alpinisti care si-au pierdut viata intr-o avalansa in 18 ianuarie 2004 in Valea Morarului din Muntii Bucegi in cadrul unui concurs de schi-alpinism.)

Si in final in Loganul ce se casnea cu greu sa razbata prin zapada troienita de pe coastele Zarnestiului se gasea si Laura, care vineri seara si-a gasit inspiratia pentru un weekend in Fagaras si inarmata cu o rulada (mmm... de care o sa mai amintesc pe aici) ni s-a alaturat ca pasager voios de cursa lunga. Asa ca dupa ce am ajuns in grafic in Zarnesti, am urmat sagetiile spre locul de plecare, ne-am facut incalzirea impingand la deal cateva masini, am debarcat cu schiuri si clapari intr-o curte, transformata ad-hoc in parcare, si in ciuda vantului ce sufla fara preget si a logicii somnoroase de prea de dimineata, am plecat la inscrieri. Aici aflu ca o sa fie de carat schiurile in spate, asa ca dau iarasi fuga in clapari la masina sa imi iau rucsacul.

Ajung in final la fix pentru sedinta tehnica, prind din zbor steaguri verzi urcam steaguri rosii coboram si nu prea imi fac griji la orientare ca vorba aia, din coada plutonului am urme pe alese ca sa ma ajute. In total concusul a avut 4 urcari si 4 coborari, avand o diferenta de nivel pozitiva de +1050 m si diferenta negativa -700 m, si s-a desfasurat pe o lungime de circa 10 km.

Hmm cativa de aici sunt pusi bine pe treaba, asa ca eu imi caut cuminte loc la coada plutonului. E primul meu concurs cu numar pe rucsac, asa ca nu are sens sa incurc. Singurele diferente de mersul normal pentru ture de schi e ca imi suflec pantalonii sa las la vedere clapele de la clapari si cu argumentele lui Radu, renunt la a-mi lega schiurile de picioare desi ma si vedeam cautand niste Silvretta rosii prin vagauni.

Radu e plasat mai in fata si la scurt timp dupa start nu il mai vad. La plecare, desi suntem doar 50 de oameni, buluc mare, 2 podete si pe prima urcare, desi pot sa merg mai repede nu am cum sa depasesc deoarece plutonul e foarte compact...asa ca n-am ce face, astept sa ne rasfiram. Prima urcare fu scurta, scurta rau si ma gaseste tot la coada. Imi dau seama ca nu e de gluma si va fi asa cum s-a zis la sedinta tehnica, pune foca da jos foca si baga un sprint pe urcare...Ma gandesc ca asta nu prea e de mine, ca pana sa imi reglez ritmul de mers la deal se cata urcarea, dar ce mai la deal la vale, trebuie sa dau focile jos si sa ma apuc de prima coborare. Ei bine, daca la urcare mai am o sansa, la coborare nici una...Prea putini kilometrii de off piste coborati pana acum... In plus e abia a doua tura cu dynafit si daca pic dureaza ceva pana ma adun si fixez din nou legatura. In plus erau multi picati in jurul meu ce se adunau greu asa ca stabilesc strategia: cobor asa cum stiu, adica fara stil, cu grija la schiuri si sa nu cad ca mai bine incet si sigur decat repede si artistic mai apoi. Pana la urma strategia mea s-a dus de rapa caci pe ultima bucata plina de iarba si pamant am ajuns sa merg cu ele in mana... Nu ma prea grabea nimeni, vroiam doar sa pastrez contactul vizual cu oamenii ca sa ma pot orienta usor.

La a doua urcare (lunga, cam de 600 m) ma echipez repede si ma pun pe dat din bete la deal, de frica sa nu se termine prea repede...hmm, m-am inselat amarnic, asta a fost o urcare lunga. Candva pe urcare o depasesc pe Catalina din Cluj, urc cu capul in pamant, fur ceva tehnica din stanga si din dreapta, mor de cald, ma trec toate apele, ma dezbrac, si ajung la momentul schiuri pe rucsac. Ne asteapta un urcus pe picioare prin padure, nu stiu cat de lung (am aflat apoi ca vreo 200 m), dar suna bine, asta fac destul de bine. Ma pun in trena unui grup de 3 si imi revin, apoi hotarasc ca e prea incet si depasesc, urc singura si cand credeam ca e gata, ne punem iara pe foci. Uoi, urcarea asta e mai lunga decat m-am asteptat (unde-i Mara acum sa se mire in grai ardelenesc?), inima imi bate tare, ca atunci cand alerg si o las mai moale, ba chiar decid ca daca nu se linisteste sa ma opresc eu putin. Din fericire nu e cazul, si dupa o lupta cu schiurile in mana, vine a doua coborare, lunga si frumoasa, cea mai frumoasa din concurs.

Din cauza asta ce e frumos trece repede, si iar urcam. M-am perfectionat, pun foci, scot foci, ma imbrac, ma dezbrac binisor. Urcarea 3 este superba, imi place la nebunie, urc de placere, urc pentru mine, pentru privelistea care ma inconjoara si pe care nu am timp sa o admir. Nu ma doare nimic, vantul imi ravaseste parul, cate o pala ma face sa ma infior si strang si mai tare rucsacul pe spate. Imi promit sa revin de placere pe traseu, urcam, coboram, copiez de pe la altii cum se fac anumite lucruri, cineva ma incurajeaza si ma uimeste ca ma cunoaste, il vad pe Radu pe ultima coborare si gata...aici am avut ocazia sa depasesc si nu am facut-o, decizie ce va conta la final.

Pentru coborarea 3 cuvintele cheie au fost atentie la pietre, asa ca nu ma dezmint si cobor cu atentie caci nu vreau sa imi trimit iarasi schiurile la reparatii. Alt cuvant cheie in ultimul punct de control...pune-ti focile...le pun, ma rog sa nu imi faca acum la final vre-o figura caci doar au lipici proaspat si incep ultima urcare, alta frumusete de urcare...E clar un traseu pe care sa ma intorc, incerc sa raman cu un ritm constant dar simt ca nu mai e la fel ca la inceput, totusi stiu ca in varful dealului, totul va fi istorie.

Ultima coborare pentru mine l-am vazut pe Radu cum a facut, pun schiurile paralele si nu imi mai bat capul cu virajele ma duc doar dupa urme...parca alerg sa le prind din urma. Jos in vale se vede finishul si pe la jumatea coborarii o fata ce coboara...Daca as avea suficienta nebunie sau daca m-ar chema Ema (femininul de la Em) as pune schiurile paralele si as pleca racheta si poate as recupera, dar nu sunt nimic din toate astea, asa caci cobor in urma ei si trec linia de finish.

La o zi-doua dupa aceea imi dadeam seama ca daca as fi depasit mai repede cativa concurenti si nu as fi ramas in trena lor prea mult timp mai castigam ceva minute. Habar nu am, nu am mers la limita dar am mers cu motorul turat bine...Dar una peste alta s-a potrivit pe profilul meu, multe urcari, coborari usoare si distanta scurta, numai bine ca sa vad cum sta cu concursurile de schi de tura. Stiam eu ca desi in ceata mea de pinguini amatori am suficienta viteza in urcarile la deal, in concursurile adevarate aveam sa imi destram singura singurica mitul asta si sa ajung cu picioarele pe pamant....Draguta mai ai mult de tras pana sa scoti niste timpi decenti, si poti sa te apuci sa optimizezi in primul rand la coborari - unde esti cataclism.

Acolo la finish nu ma intereseaza nici timp, nici nimic, sunt fericita ca am terminat (si din nou nu ultima) si dupa ce vin si Catalina si Roaxana Campian, eu si Radu coboram spre locul de start...pentru noi, doar o cursa s-a terminat...Fagaraul abia incepe.

Insa inainte de toate ne ingaduim o pauza de 30 de minute la o scurta pauza de alimentare cu mici calzi, ceai clocotit si o primire calduroasa si la propriu si la figurat la locul de start .

Din Zarnesti, cap-compas Complex Sambata de unde ne asteapta 2 ore de poteca pana la Cabana. Laura ne asteapta rabdatoare sa ne prostim cu schiurile cand in brate, cand in picioare si in final pe rucsac pe poteca ce traverseaza prea multe fire de apa si pietre ca sa fie practicabila pe schiuri in conditiile de zapada actuala. Nu suntem deloc in forma, asa ca urcam constant dar incet si cel mai greu se dovedeste cand iesim din padure si dam nas in nas cu vantul suierator si zapada viscolita. Radu se pune pe schiuri, eu si Laura inaintam pe picioare si abia acum imi dau seama ca am obosit, caci nu sunt capabila sa tai urme intr-un ritm decent asa ca ma schimba Laura.

La cabana suntem ultimii veniti si eu cred ca sunt si prima care am mers la culcare...Am socializat vreo 3 ore prin sala de mese, cu cana de ceai pe masa, infruptandu-ma din mancare, seminte si din nou rulada geniala a Laurei si intr-un final glorios la ora 9.30 pe ritmuri de folk am migrat in pat...De unde m-am mai ridicat peste alte 12 ore fara prea mult chef sa ii dau la deal spre Ferastra mai ales ca povestirile celor ce au urcat sambata spre creasta nu au fost din cele mai linistitoare.

Testam totusi terenul si in sus, si in jos, peste tot, pietrele ascunse pandesc parsive asa ca ne delectam si la coborare cu alte doua ore de mers in clapari, vorbind si razand cu Laura si Mihai.

Una peste alta a fost un semimaraton de weekend la volan incheiat cu succes, cu prieteni vechi si noi, cu o osteneala placuta in noi si cu vise pe termen lung...

Poze de la concurs nu am, iar de la intalnire...nimic remarcabil, asa ca dupa muulta vreme, iata postez un jurnal de text integral. Cui ii place, ma bucur ca a ajuns cu cititul pana aici, cui nu, promit sa ma scotocesc de ceva amintiri dintr-o tura cu poze faine ca sa scot parleala.
Am gasit pana la urma si o poza. Cobrand de la Sambata cu schiurile in spate

0 comments:

Trimiteți un comentariu