marți, 15 septembrie 2009

Cum m-am rasucit pe Fisura Intrerupta



Un licurici in intuneric,o lumina alba de frontala urmeaza cu precizie poteca spre Refugiul Costila.
E noapte neagra in padure si daca pe strazile luminate ma simteam bine, asa calator solitar (la masculin ca doar toti din gara ma strigau baiatule cand ma intrebau daca vreau cazare) acum intrata in padure parca largul meu a devenit...mai stramt.
Ca sa nu ma gandesc la vreo intalnire cu o aratanie blanoasa cu 4 picioare si sute de kilograme, ca sa nu ma uit de fiecare data cu ochii mari dupa vreo licarire ciudata sau sa ciulesc urechile la orice fosnet...imi ocup o ureche cu muzica de pe Ipod si merg...Merg fara sa ma uit inapoi, iar inainte nu vad decat atat cat bate frontala.Betele sunt singurele care fac zgomot ritmic. Nimeresc toate bifurcatiile cu brio mai ales ca e primul meu dum solitar si nocturn spre refugiu.Ajung la izvor..care e aproape gol...Ma felicit inca odata pentru cei 4 litri de lichid carati in spate si nu am de ce sa ma opresc.
Odata ce iesi din padure sau macar in scurtele luminisuri pe care le strabati, constati ca noaptea e alba si nu neagra asa cum iti pare sub ramurile copacilor.Luna plina scoate la iveala profilul Peretelui Vulturilor, si asa in solitudine ajung in fata refugiului.
Ca intotdeauna sting o clipa frontala sa admir Busteniul...e o imagine foarte frumoasa pentru care merita sa petreci o noapte aici...E foarte fain sa te stii intr-un leagan de piatra parca ai fi un paznic al unei cetati faimoase ce scruteaza smoala noptii...imi seamana cu Citadela lui Exupery. Acum ca mi-am tras si eu sufletul si respiratia mi-a revenit la normal pot sa intru sa aflu vesti despre oamenii plecati in traseu.
Doar 4 locatari impart bancile, masa si vreo 2 sticle facand schimb de experienta.
Nu apuc bine sa termin de povestit cu Octav si Vio ca suna Rudy sa ne anunte ca au iesit cu bine din perete...Bun, acum ne putem culca pentru ca oricum mai devreme de 2 h jumate nu vor fi inapoi. Noaptea s-a scurs agitata pana cand s-a intors toata lumea la refugiu, pentru ca nu apucam sa adormim putin, ca hop, o noua aparitie, vorbe, discutii,impresii.
Iar cand in sfarsit Radu a venit langa mine, ziua a venit prea repede.

Dimineata desi ma asteptam sa doarma pana la 10, pe la ora 8 e in picioare...
Dupa povestirile lui Octavian despre Furci si cu oboseala lui Radu inerenta dupa 1 zi intreaga de catarat ne rezumam la ceva mai la indemana. Cum nu e multa lume la refugiu avem de unde alege un traseu in zona si ne indreptam interesul spre Fisura Rasucita din care parcurgem doar cele 2 lungimi mai tari.
Radu se catara pe aici cu multa indemanare si coarda se intinde cam repede pentru gustul meu...mie nu avea sa imi fie atat de usor,asta e cert,dar temenel,urmand linia fisurii incolacita ca un melc pe perete,trebuie sa ajung.
Din pacate nu am suficient talent sa merg la rotpunkt asa ca mai trag de bucle pe pasajele mai dificile si ma gandesc daca voi ajunge vreodata sa am atata incredere in mine ca sa catar cap traseul asta. Totusi alternarea liber-artificial incepe sa imi iasa si desi lungimea e lunga si ajung destul de muncita in regrupare, frumoasa zi de toamna,soarele ce scalda in caldura stanca cenusie de care stam lipiti si faptul ca in fata noastra locurile se indulcesc imi ridica moralul la cote alarmante...
sunt multumita de mine,sunt multumita caci coarda intinsa ma leaga de sotul meu si fie ca vom merge in sus, fie ca vom merge in jos, mie imi e tot una.
Pana la urma am coborat la baza traseului si ne-am dus sa vedem pe unde se joaca Octavian si Viorica.
I-am gasit langa refugiu dupa ce tocmai terminasera Fisura Intrerupta...Numai bine, daca tot e liber hai sa intram si noi,ca doar e cel mai usor traseu din zona.
Cu Fisura Intrerupta n-aveam amintiri foarte calduroase...
Demult cu ceva timp ne-am zis sa ne incercam si noi puterile pe Intrerupta dar am esuat lamentabil...Radu a ajuns pana in prima regrupare, la 25 de m mai sus, dupa ce s-a chinuit destul iar eu intimidata de cotatia 4A pt 2 lungimi de coarda nici n-am vrut sa aud de urcat. Pe atunci insasi Costila-Galbinele era o adevarata aventura si o mare reusita pentru care ma bucur chiar si astazi.
Acum insa, dupa introducerile de la Hermann-Buhl si Fisura Rasucita, inceputul imi pare chiar primitor...Fata asta cazuta chiar ma inspira. Asa ca Radu urca dintr-un foc tot traseul cu cele 20 semicorzi de 60 de m..din miscarile lui nici nu imi dau seama unde e pasul tarseului despre care ne povestisera Octavian si Viorica, si tocmai cand ma pregateam sa ii spun ca nu mai are decat cativa metri de coarda, ma anunta ca a regrupat si ma asigura ca o sa imi faca placere traseul asta.
Pai hai sa vedem, imi place sau nu?..asta nu pot afla decat in miezul traseului , pe perete,avansand metru cu metru,mainile gasind prizele de echilibru iar picioarele fructificand fiecare pietricica, iar eu , urcand...Atunci cand ceva vazut de departe sau de la suprafata pare insurmontabil si totusi cu putina incrancernare iti iese,satisfactia este imensa.
Prima lungime de coarda pana la pomisor merge incredibil de repede...este exact nivelul la care catar de placere, cursiv, fara pauze, este nivelul in care asperitatile stancii ma farmeca, in care gandesc si actionez concomitent, un moment in care miscarile intregului corp se leaga ca intr-o simfonie ce ma propulseaza prin ea insasi mai aproape de cer.
Entuziasmul se termina imediat dupa plecarea din prima regrupare cand ceva nu imi iese...Ma gandesc ca am ajuns la pasul traseului asa ca ma pun cuminte sa ma odihnesc.
Imi place cum stau aici atarnata cu valea la picioare, cu refugiul, doar in bataia vantului...solitudine si impreunare cu tot universul acesta magnific de turnuri si brazi, de voci si vise.Este ca si cum leaganul in care ma dadeam in copilarie s-ar fi oprit deodata suspendat intre cer si pamant.
Daca pana acum mai mult muschii au functionat, e momentul sa ii dam si creierasul de treaba, sa faca bine sa gandeasca strategia de a trece si acest hop.
Zis si facut, imi gasesc prizele, se leaga miscarea si am trecut...de aici drum intins pana sus..hornul de la sfarsit imi place la nebunie caci pot sa merg in sprait si sporul creste, pana cand in sfarsit scot capul in regrupare.
Da, pui, mi-a placut le nebunie traseul, a fost primul pe conglomerat dupa Costila-Galbinele dat la liber....desi a fost o lungime intinsa si ma simt muncita l-am simtit ca pe un spectacol de balet cu miscari delicate pe prize, prinsa in betia miscarilor, ascultand concertul vantului, schimband si dansand act dupa act marcate doar de fiecare clic al buclei pusa pe ham.
Si ca dupa orice spectacol, fiecare multumiti ne retragem la casele noastre. Eu cu Octavian si Vio ne apucam sa coboram spre Busteni ca sa il interceptam la timp pe Gabi, iar Radu alege sa isi intinda oasele la soare in fata refugiului si sa ii astepte pe Rudy si Corina ca sa se traga intr-o poza pentru eternitate...poza unui vis.