luni, 2 februarie 2009

Dupa cod galben, Bucegii pe schiuri de tura



A fost inca un weekend in care prognoza era indoielnica, cu sanse de ninsoare atat pentru sambata, cat si pentru duminica si vant, dar cu lectia invatata dupa ce ne-am speriat fara rost de vremea anuntata prapastioasa pentru weekendul de la Curmatura, acum am plecat pe principiul ca vom gasi noi ceva de facut... Planul in princiu era ambitios: am fi vrut sa ajungem la Omu plecand de la Cota 1400.

Dupa ce ne invartim putin prin Sinaia urmarind multitudinea de semne care sa ne directioneze catre telegondola, ajungem in cele din urma pe la 10:00 la Cota 1400. Aici ceata, fulguia si lume destul de putina, dar in aceasi masura si zapada proaspata destul de putina (cam 5 cm). Oamenii se chinuiau sa dezapezeasca scaunele de la telescaun, care nu pornise, asa ca nu avem decat sa ne luam schiurile la spinare, pardon in picioare si sa incepem tura printr-o incalzire de 600 de m.

Asa ca pornim pe drumul de vara, de fulguit inca fulguie usor, dar pe masura ce urcam incepe sa apara un soare plapand ce abia razbate prin plafonul de nori. Oricum sunt semne bune, mai ales ca nu bate vantul aproape deloc. Zapada e buna, proaspat depusa asa ca in momentul in care ne gasim si ritmul incepem sa capatam si ceva spor si sa iesim din nor :).
Pe "Drumul de Vara"
Pe la 11:45 ajungem sus la cota 2000, unde gasim obisnuitul buluc de oameni, putini inca la schi, multi pe sanie, si si mai multi bagatori de seama. Dupa o scurta pauza de hidratare cu deja consacratul "ice-tea" autohton (practic ceai din termos stins cu zapada in momentul in care nu simti nevoia unei bauturi calde), pornim spre locul de unde incepe scurta coborare de pe Furnica, coborare destul de scurta dar foarte placuta in acelasi timp. Pe platou deja era ceva mai multa zapada proaspata, cam 10-15 cm in zona varfului Furnica, astfel incat coborarea e cel putin distractiva.

Imi aduc aminte cum toamna trecuta ma chinuiam sa strunesc bividiul pe doua roti sa nu o ia singur la vale... Ei bine acum pot sa ma razbun. Prin zapada pulver schiem fara probleme si ne lasam sa alunecam cu viteza singuri, intr-o mare de alb. Parca cu aceasta coborare s-a tras cortina. Galagia e in urma, oameni nu se mai vad, ci doar urme de snow-mobil pe care mergem spre Piatra Arsa.

Nu e timp de zabava, ne bucuram caci ceasul e in favoarea noastra, dar stim ca mai avem de urcat sute bune de metri si nu prea ne permitem sa stam. De fapt nici nu am avea de ce... vizibilitatea e redusa si combinatia: telecabina de la Babele stricata + vremea mohorata, a condus la o pace suprinzatoare caci pe platou ne intanim doar cu 4 persoane, dintre care doua cu schiuri de tura.

De la Babele spre Omu nu mai sunt urme, care pana acum ne-au ajutat, dar in acelasi timp abia acum e adevaratul schi de tura. In plus, urcand ceata e devenit groasa, laptoasa si cenusie, astfel incat trecem prin cateva scurte momente de cautare a stalpilor de marcaj (destul de desi de altfel), desi traseul il stiam.
Trudind
Ne apropiem usor usor de Cerdac, iar ceata se ridica dezvaluind un cer straniu prin care razbate cu greu un soare plapand. Totusi ne bucuram pentru vizibilitate, imi creste inima cand vad cum se rup zdrente de nori si o iau la sanatoasa, dezvaluind hauri albe fara fund in inima Vaii Cerbului, iar in fata admiram Acele Morarului acoperite de zapada, ar fi fost totusi o zi buna si de ace tinand cont ca nu a batut vantul aproape deloc dar nu-i nimic, nu au intrat zilele in sac.

Suntem optimisti, caci ziua este inca tanara, insa obstacolele abia acum ni se pun in cale. Urcam evident pe varianta de iarna a traseului si dam de ceva zapada inghetata, prilej bun de a ne proba coltarii de schiuri (cutite sau cum s-or numi). Nu se putea trece fara, caci era vorba de un traverseu unde focile nu ar fi tinut pe zapada inghetata.

Trecem usurel pe deasupra Cerdacului, la sfarsit descataram cam 5 m un mic horn si incepem ultimul urcus serios al zilei, cel spre Varful Ocolit. Inaintam din zig-zag in zig-zag, caci panta e deja mare si inaltatoare le, chiar si la maxim, nu ne mai ajuta. Pana la urma ajungem la batut urme, activitate in care Radu se baga nu prea incantat, caci efortul e considerabil. Diferenta de nivel urcata si momentele de pune schiuri, da jos schiuri, pune cutite, scoate foci sa coboram, deja ne lucrasera subtil la psihic si nu mai vroiam decat sa ajungem odata la Omu. Lumina de la statie se vedea clar in fata, un reper necesar pentru picioarele noastre obosite. Hotaram sa nu facem traverseul de dinaintea seii de sub Varful Ocolit, tot din cauze de zapada mare si ciudat asezata, astfel inca ne scoatem pioletii, ca sa nu zicem ca i-am carat degeaba, si urcam de-a dreptul o mica bucatica mai inclinata. Cand ajungem in saua de sub Varful Ocolit se lasa deja noaptea si ceata incepea sa ne invaluie din nou. Totusi cum nu mai aveam suficienta concentrare, am vrut sa nu riscam nimic astfel incat alegem sa nu-l mai ocolim pe curba de nivel pe linia stalpilor ci sa il urcam de-a dreptul, un nou prilej pentru Radu de a se lupta cu nametii ce ajungeau in locurile in care zapada era troienita pana la brau.

Ajunsi pe varf constatam ca o frontala scruta orizontul. Ni le aprindem si pe ale noastre caci deja era noapte, 3 faclii ce comunicau prin unde nevazute. Un dialog mut despre cine e in spatele luminii, de unde vine si ce ganduri are, vesti despre trasee, despre zapada, un om cu ganduri si vise implinite ca si noi. Mai jos de cabana ne intalnim cu posesorul frontalei - un baiat ce urcase dinspre Malaiesti si care voia sa doarma la Babele. Cinste lui, batuse urme de la Malaiesti si mai avea ceva de pedalat pana sa ajunga la Babele, avand in vedere ca urmele noastre nu il prea ajutau decat ca orientare, in rest avea sa se afunde bine de tot in zapada.

Ajungem intr-un final si la statia meteo, unde era o liniste nefireasca... Desi nu am mai fost de mai bine de 3 ani de zile, nu s-a schimbat nimic. Acelasi coridor prin zapada pentru a intra pe usa, aceeasi vedere a Busteniului la picioare si munti albi si tacuti, scufundati in noapte, umbre masive, muntii mei cei dragi, strajeri ai unui loc de vis... Locul meu de vis, singurul varf pentru care am suferit ca sa il urc pentru ca mi-l doream atat sa il vad. Nu am gasit nimic maret acolo, doar pietre si o cabana si atunci am realizat ca el nu insemna nimic si ca cel care m-a implinit a fost drumul pana acolo si lupta cu mine insumi de a nu renunta, caci se parea ca nici acest sport nu era de mine. Totusi acolo, in marea aceea de pietre si in pamantul acela atat de comun e o magie, si odata pasul facut, ate nevazute m-au tras din nou in sus, cu efort din ce in ce mai mic si cu rasplata din ce in ce mai mare.

Totusi ceva era ciudat. Intram in statie si era liniste... Bucataria goala, fara zgmot de cani, fara discutii aprinse, fara tropaituri de bocanci de scarile inguste. Nu am gasit niciodata atata liniste aici. De servici erau Petrica si Corina, care ne invita bucurosi in bucatarie asa ca eu atat asteptam. Plita duduie ca in zilele bune, zapada se topeste in oale mari, in curand mancarea e calda, si revad si matul negru si cersetor care pune ochii pe Radu. Lucrurile s-au schimbat putin, dar atat de putin, galeata pentru spalat vase e la locul ei, aragazul, dulapurile, cuierele, sarmele de pus rufe ude la uscat imi amintesc de toate momentele in care statia ne-a fost gazda pretioasa iarna de iarna. Vegetam in bucatarie cu orele cand afara vantul vuia naravas asteptand din ora in ora o veste buna legata de vreme de la George. Iar ceaiul de bujorei de intampinare nu l-am mai regasit apoi la nici o cabana. Mai tarziu ne intregim numarul de musafiri la 4, insa nu prea avem chef de vorba caci camera renovata, caldura de acolo si patul ne trag la un magnet. Totul e mult mai curat decat lasasem si sunt incantata de conditii, asa ca un somn lung si greu se lasa pe pleoape, rapid, ca un somnifer eficient.

Duminica incepe cu un rasarit de vreme buna la ora 7.30



O masa de dimineata frugala si suntem din nou pe drum, coborand spre Cerdac, asta dupa ce plecasem de la statie relativ hotarati sa ne intoarcem cam tot pe unde am venit, din cauza celor 30-40 cm de zapada proaspata si fara prea multa stabilitate. Planurile de acasa erau periculoase, dar ca intotdeauna am aplecat urechea la sfatul celor de la statie si ne-am reconfigurat optiunea, caci ei stiau mai bine situatia zapezii de pe vaile de langa Omu. 

Pornim asadar, cu schiurile in spate, spre Vf.Ocolit pe care acum il si ocolim. In schimb cand ajungem la bifurcatia cu traseul ce cobora pe valea Ialomitei, hotaram sa coboram totusi putin pe schiuri, caci prea le-am carat degeaba. Eu cobor prima portiune pe picioare, in timp ce Radu coboara pe schiuri cat mai prudent. Odata ce pierdem altitudine, panta se domoleste si ne urcam amandoi pe schiuri, bucurandu-ne de liberatatea cu care alunecam la vale. In cele din urma, pe masura ce coboram ceata se ridica, astfel incat ni se dezvaluie frumoasa vale a Ialomitei.

In portiunea mai abrupta chiar era ceva lipsa de zapada, fiind nevoiti sa navigam printre portiuni de iarba inghetata o scurta bucata inainte de a ma urca din nou pe schiuri. De aici a urmat o placuta portiune de schi printre bolovani, inainte de o scurta urcare pe care am facut-o pe piei de foca.

Sunt extrem de curioasa cat timp din cele 8-9 ore din fiecare zi ni le-am petrecut punand pieile sau dand jos pieile si pregatindu-ne de coborare. 

Urmeaza inca o coborare lina pana la Hotel Pestera, unde descoperim ca in mod uimitor cineva chiar isi facuse datoria si daduse cu o ora inante cu nisip pe forestierul ce coboara la Padina, dandu-ne ocazia sa ne plimbam din nou cu schiurile in spate. Aproape de Padina cotim stanga si incepem urcusul spre Cota 2000, urcus ce ne poarta printr-o padure frumos impodobita, dar cam intortocheata pentru schiurile noastre. Ma strofoc si obosesc din plin tot ridicand schiurile si navigand peste urmele de bocanci si am senzatia trista ca parca nu se mai termina... Sunt multe luminisuri, dar toate alarme false si ma gandesc cat de melci suntem de nu mai iesim odata in Saua Laptici.

Spre Saua Laptici
Padina ramane mult in urma
Dupa o scurta coborare, incepem urcusul final spre Cota 2000, destul de obositor dupa doua zile destul de pline pentru noi. Tibiile mele sunt "varza" si protesteaza la fiecare pas dupa 1100 de m urcati in prima zi si acum inca vreo 500, astfel incat blestemand bocanciosii de clapari ma strofoc sa fac pas dupa pas si sa ajugem odata la final.
Natura cauta sa ma imbuneze cu un soare darnic

De la Cota 2000 am coborat pe Carp - sincer imi era indiferent pe unde coboram, ideea doar caci coboram si nu urcam ma umplea de fericire. Si a fost mai bine ca am ales Carpul, desi fundul meu si partia s-au intersectat de vreo 3 ori, caci Drumul de Vara pe care urcasem era numai pamant si riscam sa imi fac schiurile arsice pe acolo.

Una peste alta, desi acum la o saptamana ma urc in clapar cu fese peste tibii, s-a meritat si as mai reface tura oricand... Multa libertate, distante mari acoperite pentru o zi de iarna, o privire de ansamblu a celui mai drag munte pentru mine si in multe locuri o pustietate de necrezut. Desert alb, padure tacuta, poieni neumblate nici de animale, stanci amenintatoare, perspective abisale, munte de sus pana jos, in 2 zile pline.


TRASEU: Cota 1400 – Cota 2000 – Furnica - Piatra Arsa – Babele – Omu – Valea Ialomitei – Hotel Pestera – Cab Padina – Saua Laptici – Miorita – Valea lui Carp – Sinaia cota 1400.

Rosu -ziua 1; albastru-ziua 2


Foto by Radu

0 comments:

Trimiteți un comentariu