marți, 2 mai 2006

1mai muncitoresc sarbatorit prin Bucegi (Muntii Bucegi)



Cand? 28 aprilie-1 mai 

Cu cine? Vintila, Andrei, Corina), Mike +Victor (in partea a doua)
Echipa de inotatori prin zapada
Ce? Valea Morarului si catarare la cariera de la Poiana Tapului

28 aprilie seara 19.30

Sunt in intarziere si iar am gresit iesirea din labirintul de la metrou de la Basarab. In gara, Corina e deja la casa de bilete si imi pastreaza rand iar trenul e deja tras la linie. E clar, azi doar eu sunt in contratimp, restul merg toate normal...Cu biletul in buzunar ne indreptam spre peron si spre fata barboasa a lui Andrei care se iveste de la geamul unui compartiment al personalului 3011 care avea sa ne arunce din tumultul grijilor "de la oras", sa ne rupa de problemele de la serviciu sau de stressul sesiunii ce va incepe,in imparatia muntilor-acea evadare la care tanjim uneori 5 zile alte ori saptamani in sir.Si povestea incepe sa se scrie rand cu rand, gluma cu gluma, eveniment cu eveniment, stire cu stire...Vorbim de ale noastre, personale sau comune, facem planuri...iar trenul goneste pe sinele lucioase, luneca tras de o ata nevazuta spre muntii dragi. Sunt atat de bucuroasa. As opri timpul...as topi minutele unele in altele ca un mester faurar si le-as preschimba in diamante de zambete pe care le-as inchide in sipetul amintirii. Noaptea isi coboara valul, soarele inroseste linia orizontului, natura isi inchide somnoroasa pleoapele...Intram si pe valea Prahovei si trecem de Sinaia. Gata...ne apropiem...inca un pas...si sar cu ajutorul lui Andrei pe caldaramul caii ferate...caci eram mult in spatele peronului. Gara din Busteni e tacuta , crucea de la Caraiamn nu e luminata, luna s-a ascuns de la Campina in colo in valuri de neguri. Seriile acestea pe cat sunt de pustii pe atat sunt de pline de sentimente, senzatii vagi, abia perceptibile, zmeie de ganduri batute de vantul tineretii...si de optimism. Un optimism debordant caci sunt acolo unde imi place alaturi de oameni la care tin.Campam langa Gura Diham, montam rapid cele 2 corturi si ne bagam in sacii de dormit vreo 5 ore caci urmeaza o zi lunga.

29 aprilie

Ne strangem bagajele destul de traziu si ne urnim cu greu spre casa de vanatoare Coltii Morarului. 
Campati langa Gura Diham, ne pregatim de plecare
Ceata se risipeste si se intrevad rand pe rand inaltimile. Caraimanul, Costila, Morarul si Bucsoiul. 

Rucsacul e in continuare greu desi am mai imapartit din echipament. Baietii sunt plini de verva, eu si Corina ramanem la urma. Prin padure vedem un cerb care coborase la rau sa bea apa si s-a speriat de pasii nostri apasati. La Casa de Vanatoare descoperim urmele unei petreceri recente.
Fete
Si baieti asortati
Ne tragem sufletul 10 minute si intersectam in cateva minute poteca maracta cu triunghi rosu. De aici Cristi trece in fata si ne conduce dupa ce traversam valea Bujorilor in Poiana Morarului de unde ni se dezavaluie perspectiva coltilor Morarului. 
Acele Morarului
In Poiana cu Urzici facem pauza si incepem tratamentele cosmetice...caci de data asta am venit pregatiti : crema si ochelarii de soare fiind la mare cautare. De acum inainte valea ni se desfasoara garndioasa in fata. Cristi merge in fata si taie voiniceste poteca (a taiat saracu la urme pe vale cat pentru toate iesirile in care a fost in iarna asta) iar noi ca niste buburuze mici inaintam incet incet in sus pe firul care se strecoara timid printre Morar si Bucsoi.
Rambo
GPS-ul lui Andrei ne informeaza la fiecare popas cat am mai urcat si cat de departe suntem inca de vf Omu.

Noi sedeam, Cristi lucra
Pe Rapa Zapezii am mai vazut doua mogaldete care urcau in ritm sustinut. Noi mai avem mult pana departe. Trecuti de jumatatea vaii alegem un valcel care urca mai direct si pe care Cristi si-l pusese in cap sa-l urce inca de la iesirea cu Nea Nae. Trece in fata si taie poteca. Urcam cu prudenta si cu respiratia sacadata ajungem sus, pe un petec de iarba unde ne tragem sufletul. 
Lesinati de oboseala sau toropiti de soare?
Dupa ce ne-am revenit putin
Soarele dogoreste deasupra capeteleor noastre, apa din sticla e pe terminate si mai avem cam jumatate de ora pana in caldarea superioara a vaii. Obositi schimbam strategia si incepem sa taiem poteca pe rand: baietii 200 de pasi, fetele 100.

E trecut demult de pranz cad ajungem in amfiteatrul larg strajuit in partea superioara de o cornisa imensa care iti taie respiratia. Incepem urcusul spre vf Omu, in diagonala spre stanga, incercand sa iesim cat mai repede de sub spectrul cornisei ce strajuia tacuta si amenintatoare valea. O vazusem in fotografiile lui Cristi, dar in realitate mi s-a parut mult mai mare. Schimbam din nou strategia si schimbam capul dupa doar 50 de pasi pentru a mentine un ritm cat de cat constant. Ajunsi sus ne loveste in fata vantul si grabim pasii spre vf Omu. Intram in cabana care era jumatate sub zapada si in sala de mese ni se pare pestera in comparatie cu soarele de afara. Lasam bagajele si luam cate un ceai sa ne hidratam. La inceput ne urnim greu dar incet incet desfacem si mancarea si ne ospatam-masa de pranz si de seara la un loc. Cu foamea potolita ma pregatesc cu Corina sa ne punem in practica un gand mai vechi...de anul trecut... Sa punem cortul la vf Omu. 
Acum pare momentul ideal. Vantul nu bate foarte tare, zapada e relativ tare si in plus gasim si un loc mai ferit chiar langa camera in care s-au cazat baietii. Asa ca inarmati cu lopata trecem la aranjatul locului de cort, batatoritul zapezii, construirea adapostului in care urma sa-si faca loc igluul meu rosiatic. Eram in ton caci toti eram rosii la fata din cauza soarelui. Dupa ce il ancoram ma duc cu Corina sa ne continuam bucatareala. Dupa ce mesteresc indelung la primus incepe mititelul sa arda si ne punem pe topit zapada ca sa facem ceai.

Afara se insereaza si baietii inarmati cu digitalele ies la o sedinta foto prelungita. 
Costila
Este primul apus (si rasarit) pe care il prind la Omu si nu mai prididesc cu cadrele. Andrei barem cred ca nu a lasat o pietricica nepozata. Si trebuie sa le dau dreptate caci nuantele sunt impresionante. Pe sevaletul cerului un pictor orb stropeste cu valuri de mov, galben, rosu, caramiziu, cenusiu invesmanatat linia orizontului in nuante indraznete. Soarele precum un tenor care si-a pierdut admiratorii se ascunde grabit in spatele cortinei de nori caci soclul de raze s-a spart in cioburi multicolore ce sunt inghitite in graba de fuioarele de ceata care pregatesc intrarea pe scena muntelui a sopranei noptii, palida si melancolica...visand la o iubire-ideal.

La o cana cu vin (impartita frateste intre mine si Corina) planuim ziua urmatoare si cu ochii grei plecam fiecare spre culcusul sau. Ma strecor in sacul lui Andrei, trag fermoarul, ne uram noapte buna si ne lasam purtate in lumea vantului si viselor unei nopti reci de mai

30 aprilie

Dimineata ii gaseste pe baieti fotografiind rasaritul si pe mine si pe Corina dormitand in caldura sacilor.

Ne trezim pe la 7, mai facem un ceai din zapada topita, constat cu bucurie caci cortul meu a supravietuit execelent noptii de -10 grade (desi am deblocat mai greu vreo 2 segemente din bete si am scos cu pioletul cuiele de iarna din zapada facuta bocna) si ne mutam tot calabalacul in sala de mese. Abia pe la 9 plecam spre Babele dupa ce admiram in tihna creasta Craiului si a Fagarasului treziti toti de lumina orbitoare a diminetii. 

Luam din nou rucascii in spate si grabim pasii spre Babele caci zapada era inca tare si urmele tineau. Minunea nu a tinut insa decat vreo ora. Am coborat rapid vreo 2 pante uramand exemplul lui Cristi (Andrei a trecut chiar precum sageata albastra pe langa pesonalul de dimineata oprit in Buftea si s-a oprit abia in poteca spre Pestera). Consecinta ? In afara de o sperietura si un bat indoit,ipoteza care va fi confirmata cateva ore mai traziu : "Are vana baiatul asta in el, nu gluma". E duminica dimineata si platoul pare bulevard. E strabatut in lung si lat, sunt poteci peste tot, pe Cerb, spre Pestera, spre Padina, spre Cruce. O singura problema avem : zapada se inmoaie in fiecare minut, iar inaintarea devine o lupta plina de sudoare, cu o zapada care cedeaza la fiecare pas, care e uda si imbogateste mlastina din bocancii nostrii.

De la Babele pornim spre Piatra Arsa si apoi coboram pe piciorul Pietrei Arse. Coborare "uscata" cu doar cateva petice de zapada, scurtaturi prin padure si cum necum in 2 ore eram in Poiana Stanii. Superba poiana a fost acum ingradita iar de la cabana ce inca mai figureaza pe harta s-a ajuns la cateva vile construite lanag drumul de masina, cu vedere de la masarda spre crucea de la Caraiman. In Poiana ne intanim cu Victor venit inca de dimineata la "cocot". De acum fiecare e liber sa-si vada de poftele inimii. Noi, fetele, coboram la izvor sa luam apa si sa ne curatam denoroiul de pe bcanci si parazapezi, iar apoi pun de o supa la primus...O supa de rosii la care am tot tanjit de la Omu incoace. Baietii s-au lasat cuprinsi de febra catararii, Corina s-a dus sa-l fileze pe Victor iar eu intinsa pe izopren ma uitam la turele telecabinei din Sinaia spre cota 2000. In seara aceea baietii au urcat 2 trasee si dupa ce ne-am intins tabara la baza stancii, am mai gatit ceva mancare calda (si mi-am mai usurat rucascul tocmai acum la sfarsit) si ne-am retras la un somnic bun dar infrigurat....Asta a fost opinia generala.

1 mai

Fiecare am sarbatorit dimineata de 1 mai cum ne-a fost mai la indemana. Corina, Victor si Cristi au plecat la o plimbarica spre Sfanta Ana iar pe drumul de intoarcere au avut prima intalnire "de gardul 3" cu ursul iar eu cu Andrei am dormitat pana la 9.45 (ca doi somnorosi ce suntem). Dupa aceea am strans tabara si am coborat prin poiana, si apoi prin padure, prin covorul de frunze, branduse, ghiocei, albastrele pana "la Cariera". Unde a inceput circul...caci cam asa a fost. Baietii au inceput sa urce incet pe poteca, eu am ramas mai in urma iar Corina s-a oprit putin la bancuta. Deodata insa o aud strigand ca vine ursul din tufisuri, o vad cum insfaca rucascul, hamul si betele si se apuca sa urce pe poteca cu o viteza impresionanta. Accelerez si eu si printre rasuflarea sacadata il aud pe Victor cum ne indeamna sa urcam mai repede. Ajunse sus, dupa ce ne tragem rasuflarea constatam ce era chiar o ursoaica cu un pui dupa ea, nu mai mare decat un catelus. De acum insa incepe reprezentatia, caci de sus incepem sa strigam la grupul de jos, care "campase" noaptea trecuta acolo si care cum ne-au spus mai traziu fusese vizitat deja de ursoiaca la ora 5 dimineata, dupa ce statusera pe rand de paza noaptea. Deci e un urs cersetor, obisnuit sa i se dea de mancare de catre turisti. Ursoaica a fost deosebit de perseverenta...caci adoptand tactici variate a urcat ba pe poteca, pe pe un flanc, venind de a coasta doar doar sa ajunga la noi. Nu o interesau nici pocnitorile, nici zgomotele ci numai mancarea.
E doar ciudatenia perspectivei
Printre incursiunile musafirei de ocazie am urcat cu totii un traseu de 6- .
Niste pantaloni roz de senzatie
Apoi filata de Corina am mai incercat unul mai simplu dupa ce am parlamentat mult caci nu stiam ce gand are ursoaica...sa pun papucii sa ma dau...sa las bocancii ca sa cobor mai repede...o dilema pe care pana la urma au rezolvat-o baietii caci au determinat-o pe ursoiaca sa-si ia puiul si sa plece. Cand am ajuns in top am constatat cu satisfactie ca nu mai era nici urma de urs asa ca pana la 4.15 am avut timp sa strangem echipamentul si ne-am indreptat grupati spre drumul forestier ce cobora in Poiana Tapului. Am gasit ca prin minune locuri in tren, am planuit urmatoarele iesiri, am schimbat impresii la rece, am admirat pozele si am fredonat cateva cantece de munte de care imi era atat de dor...Ia vezi Andrei cand mergem la o cantare !

In Bucuresti, ne-am despartit, fiecare pe drumul sau spre casa, luand cu el amintirile unui 1 mai reusit...Strada mea...Blocul. Liftul in care raman blocata. Oare oi fi prea grea?

Usa casei care se inchide cu un zgomot surd care parca curma melodia duioasa a unei cutii musicale in care prietenii mi-au inchis amintirile, muntii, fuiorele de ceata, ghioceii, mirosul de ceai fierbinte si dulceata.

Foto:  Cristi si Andrei

2 comentarii:

  1. Superb rt-ul asta, intuiesc in el pe Mike cea care scrie in prezent, mai ales descrierea plastica a rasaritului, e mai ceva ca un tablou.

    RăspundețiȘtergere
  2. Pe vremea aia eram mult mai poeta...Acum am devenit ceva mai realista/expeditiva

    RăspundețiȘtergere